29 martie 1999
Alarma a încetat la 7:03, însă doar pentru 3 ore şi jumătate. Între timp, am mai aflat amănunte despre noaptea care a trecut. La 21.00, a fost bombardat oraşul Sombor, dinspre graniţa cu Ungaria. Am văzut la televizor imaginile unei rachete neexplodate, filmată de televiziunea locală. Părea un crenvurşt imens de metal, aparent inofensiv. Sârbii susţin că au mai doborât 3 avioane inamice: unul la Sombor, altul la Loznice, iar al treilea la Gorni Milanovac. Priştina arăta destul de rău, cu clădiri dărâmate de bombe. Trei rachete de croazieră au lovit centrul oraşului. Pompierii s-au luptat cu flăcările incendiilor şi câteva blocuri de locuinţe arătau ca după cutremur. La Cacak, bombele au lovit depozitele unor fabrici. Oraşul Niș este acoperit de nori groşi de fum. Un grup de hackeri sârbi, autointitulat “Mâna neagră a îngerilor Serbiei“, a anunţat că va sparge codurile şi va intra în fişierele computerelor NATO, pe care le va şterge.
Fostul prim-vice-premier rus, Boris Nemţov, aflat la Belgrad împreună cu Igor Gaidar, a declarat că autorităţile iugoslave sunt gata să negocieze o soluţie politică a conflictului, însă cu condiţia încetării imediate a bombardamentelor. La rândul său, într-un interviu acordat cotidianului francez “La Croix”, preşedintele Partidului Democrat (de opoziţie), Zoran Djindjic, declara: “Trei actori au ajuns în prim plan, toţi trei dând semne de extremism: separatiştii albanezi, Milosevic şi Statele Unite. Este o lovitură dată democratizării regiunii şi cer secretarului general al ONU să intervină pe lângă Milosevic, ca să stopeze operaţiunile Armatei iugoslave din Kosovo.”
În Trg Republike, 20.000 de oameni s-au adunat la concertul de prânz, care se va repeta în fiecare zi. Astăzi, au cântat, printre alţii, formaţia Moby Dick şi legendara Lepa Brena, una din cele mai mari staruri ale muzicii turbo-folk din Iugoslavia. „Trebuie s-o vedem,” a hotărât Mile şi ne-am dus la concert. „Are 50 de ani, dar arată la fel de bine. Nici nu credeam că mai trăieşte !” În anii ‘80, Lepa Brena aduna zeci de mii de oameni la concertele ei. A venit şi la Timişoara, pe vremea lui Ceauşescu, şi a cântat pe stadion, ridicând în picioare tribunele.
Astăzi au început bășcălia la adresa inamicilor. Aluzie la doborârea avionului F-117 A, câţiva tineri au desfăşurat o pânză imensă, pe care scria “Ne pare rău, dar n-am ştiut că este invizibil !” A fost doar începutul. În câteva zile, la sârbi totul devenise “invizibil”. Pe taxiuri, pe insigne, pe tricouri, pe vitrinele magazinelor, peste tot scria “I’m invisible too”. În aceasta atmosferă, vestea că un avion al NATO s-ar fi prăbuşit la ora 13:15, lângă cimitirul din satul Stajna, din apropiere de Pale, în teritoriul sârb al Bosniei, a fost primită cu urale de cei strânşi în piaţă. Agenţia sârbă bosniacă SRNA, care anunţase ştirea, a completat că, la faţa locului, au ajuns rapid poliţiştii şi membrii misiunii SFOR.
AFP anunță că Pentagonul îşi va întări forţele aeriene angajate în bombardamente, aducând încă 20 de avioane, dintre care 5 bombardiere strategice B-1. De asemenea, conform unui responsabil al NATO, rămas anonim, din această după-amiază, au intrat în acţiune în Kosovo şi avioanele A-10, supranumite “distrugătoarele de tancuri”. Deja NATO a extins ţintele la toate forţele armate sârbe dispuse la sud de paralela 44.
Între timp, s-a inventat şi Centrul de presă al Armatei Iugoslave, care urma “să ne poarte de grijă” de-a lungul întregului război, unde, în următoarea săptămână, toţi ziariştii trebuiau să se acrediteze. Ne-am dus şi noi. Am completat datele personale într-un formular pe care l-am lăsat pentru aprobare. Deasupra locului pentru semnătură, scria că orice material scris, filmat sau înregistrat trebuie prezentat la Centrul de presă, pentru a fi aprobat (şi, desigur, cenzurat). Mai hazliu era “Regulamentul ziaristului străin”, tradus în engleză şi afişat la vedere, pe un panou. În textul acestuia, ni se atrăgea atenţia că acreditarea pe care urma să o primim nu ne conferă nici un drept, ci doar ne justifică prezenţa într-o ţară aflată în stare de război. Mai departe, orice doream să facem era posibil doar cu aprobarea prealabilă a Centrului de presă.
Erau interzise orice fel de transmisii în direct, video sau audio, prin telefon, fax sau Internet. Cei care doreau să filmeze undeva, erau obligaţi să completeze, de fiecare dată, un formular în care să precizeze cine face parte din echipă, unde se filmează, între ce ore şi de ce. După care, caseta trebuia prezentată pentru cenzurare. La fel trebuia să se întâmple cu orice înregistrare audio sau text care urma să fie transmis spre publicare undeva. Pentru stand-up-uri, erau stabilite, cu stricteţe, trei locaţii în centrul Belgradului şi un orar în cadrul căruia puteau fi realizate. În final, se atrăgea atenţia jurnaliştilor că, în cazul nerespectării acestui regulament, nu vor mai beneficia de tradiţionala ospitalitate sârbească. Adică, o elegantă ameninţare cu expulzarea.
Desigur că nimeni nu a respectat cu stricteţe regulamentul, însă ofiţerii care coordonau Centrul de presă îl puteau folosi şi l-au folosit, de câte ori doreau să se scape de vreun jurnalist. Ştiau tot ce transmiteam, pentru că zilnic, de la ambasadele Iugoslaviei din fiecare ţară, erau transmise rapoarte cu tot ce mass-media locală informa despre război. Dar asta aveam să o aflu ceva mai târziu, pe propria piele. Militarii erau ajutaţi de personalul Ministerului Informaţiilor şi tot ei erau singurii care puteau aproba intrarea în Iugoslavia a jurnaliştilor străini.
După ce ne-am predat cererile de acreditare, ni s-a spus să venim a doua zi. Inspiraţi, ne-am întors seara târziu. Aglomeraţia de până atunci dispăruse. Am aflat că am fost acreditaţi. Unul dintre funcţionarii Centrului de presă ne-a fotografiat cu un aparat digital şi, în câteva secunde ne-a dat acreditările. Nişte legitimaţii trase în folie de plastic, cu emblema Armatei Iugoslave şi fotografia fiecăruia. A mea avea numărul 400.
Agenţiile de presă străine au început să insiste asupra unei eventuale intervenţii terestre a NATO în Kosovo. “NATO s-a înşelat în strategia sa,” a declarat pentru “Le Figaro”, generalul britanic Michael Rose, fost comandant al trupelor FORPRONU din Bosnia. “Alianţa nu este în măsură să altereze, să distrugă şi să elimine capacităţile militare ale Armatei iugoslave. Acest lucru este imposibil fără trimiterea de trupe la sol.”
La rândul său, generalul francez Philippe Morillon, fost comandant al “Caştilor albastre” din Bosnia, aprecia drept inevitabilă trimiterea trupelor de uscat în Iugoslavia şi accentua că “acela care crede că se poate face război fără pierderi de vieţi omeneşti se înşeală”.
Întrebat de ziarişti despre eventualitatea unei intervenţii terestre, purtătorul de cuvânt al Pentagonului, Kenneth Bacon a ocolit un răspuns direct, precizând doar că pregătirea acesteia ar necesita câteva săptămâni. În aceeaşi zi, Rudolf Scharping, ministrul german al Apărării, a fost categoric, excluzând trimiterea unor trupe la sol.
Fostul secretar de stat american Henry Kissinger nu a eliminat intervenţia terestră, însă a subliniat că acordul de la Rambouillet trebuie revăzut şi a atras atenţia că, pentru a justifica intervenţia în Iugoslavia, Bill Clinton evoca precedente istorice, amestecate cu ameninţări actuale extrem de îndoielnice. “Primul Război Mondial a început în Balcani,” a explicat Kissinger, “dar nu a fost declanşat de conflicte etnice, ci de intervenţia puterilor externe într-un conflict local. Al Doilea Război Mondial nici nu a început în Balcani şi nici nu a izbucnit din considerente ce ţineau de conflicte etnice. Şi, nu în ultimul rând, Slobodan Milosevic nu este, în nici un caz, Adolf Hitler şi nu este în măsură să ameninţe echilibrul global.”
Cât de serios era avertismentul primit de la Centrul militar de presă s-au convins doi jurnalisti cehi, pe pielea lor. Radan Sprongl și Marek Vitek, de la televiziunea natională cehă, au fost arestați sâmbătă, sub pretextul că ar fi filmat un pod din Belgrad considerat strategic. Cei doi se întorceau de la Bela Crkva, o comună dinspre frontiera cu România, unde locuiesc etnici cehi și români. Jurnaliștii filmaseră un reportaj despre comunitatea cehă de acolo, în care – culmea! – oamenii își exprimau susținerea pentru președintele Slobodan Milosevic și spuneau că sunt hotărâți să își apere țara împotriva agresiunii NATO. Radan și Marek au fost reținuți de Poliție timp de 12 ore și, în timpul anchetei, polițiștii i-au amenințat de mai multe ori că îi vor lega, drept scuturi vii, de unul din podurile Belgradului. Și ca să-și arate “bunăvoința”, sârbii le spuneau că le dau voie să aleagă singuri podul de care îi vor lega. Duminică le-au dat drumul, însă i-au lăsat numai să-și împacheteze lucrurile și i-au expulzat.
La ora 17:00, la Centrul militar de presă a fost organizată o întâlnire a jurnaliștilor cu generalul Spasoje Smiljanic, care a înfierat “agresiunea teroristă și criminală a NATO împotriva unei țări care nu a atacat, niciodată, pe nimeni”. El a explicat că obiectivul NATO este, în realitate, cucerirea Iugoslaviei. “NATO știe că, dacă va controla Ungaria și Iugoslavia, va putea controla Peninsula Balcanică. Iar cine controlează Balcanii controlează lumea. În timpul negocierilor de la Rambouillet, SUA avea doar scopul de a-și aduce trupele în Kosovo și erau pregătite pentru acest genocid împotriva poporului sârb. Au luat în calcul totul, nu însă și hotărârea sârbilor de a-și apăra țara.” După ce a înșirat numărul avioanelor utilizate de NATO și cantitățile de explozibil folosite până acum, el a declarat că sistemul defensiv sârb nu a suferit pierderi și poate funcționa fără probleme. “Am identificat toate punctele slabe ale inamicului,” a adăugat generalul sârb. “Noi avem, până acum, 7 morți și 17 răniți, iar pagubele provocate de bombe se ridică la 300 de milioane de dolari. În schimb, am doborât 7 avioane inamice, printre care și celebrul F-117, 3 elicoptere, 30 de rachete de croazieră și 3 avioane-spion fără pilot.”
Centrul de presă din Priştina a anunţat că membrii UCK (“teroriştii albanezi”, cum îi numesc sârbii) au atacat unităţi iugoslave de Poliţie şi Armată. În general, atacurile au fost semnalate în regiunile Drenica, Prizren, Vucitrn, Srbica, Orahovac, Decani şi Kacanik. Deşi purtătorul de cuvânt al NATO Jamie Shea afirma că se îndoieşte de eficienţa unei astfel de iniţiative, unul din cei mai influenţi senatori americani, democratul Joseph Lieberman afirma, ieri, că, dacă Slobodan Milosevic nu cedează, o asistenţă constând în arme, acordata UCK, ar putea deveni inevitabilă. La rândul său, Bardhyl Mahmuti, unul din reprezentanţii UCK din Occident, insista asupra necesităţii unei intervenţii terestre a NATO în Kosovo, argumentând că sârbii profită de bombardamente pentru a masacra populaţia civilă din provincie.
Între timp, ştirile transmise din Kosovo de AFP anunţau că peste 70.000 de etnici albanezi s-au refugiat în nord-estul Albaniei, în timpul nopţii. Generalul britanic David Wilby afirma că Poliţia sârbă le-ar fi cerut locuitorilor albanezi din oraşul Pec să părăsească localitatea, altfel vor fi masacraţi. El adăuga că forţele sârbe i-au urcat pe bărbaţi în autobuze şi i-au dus într-o direcţie necunoscută şi că, la frontierele cu Albania şi Macedonia, sârbii confiscă actele de identitate ale refugiaţilor, pentru a le îngreuna o eventuală întoarcere acasă. În plus, Andrea Angeli, purtătorul de cuvânt al OSCE, a anunţat că Armata iugoslavă a închis astăzi, la 11:55, cele trei puncte de frontiera folosite de refugiaţi pentru a intra în Albania.
La 19:40, a fost ridicată alarma aeriană, care fusese menţinută întreaga zi. Ne-am uitat la jurnalul de ştiri al RTS, unde au fost arătate telefoane care transmiteau prin satelit, mine antitanc, pachete cu conserve, puşti cu lunetă cu muniţie specială şi uniforme. Toate – capturate de militarii sârbi, după ce au lichidat, lângă oraşul Djakovica din sudul provinciei Kosovo, un comando al UCK, ai cărui membri erau îmbrăcaţi în uniforme cu însemnele Germaniei. Am văzut şi imagini din oraşele Leskovac şi Kraljevo, la periferia cărora au fost distruse mai multe case. La Kragujevac, muncitorii de la “Zastava” au continuat să lucreze non-stop, sperând că NATO nu va bombarda fabrica. Un alt reportaj, transmis de la Priştina, arăta bărbaţi, femei şi copii răniţi de schije.
Am ieşit puţin prin oraş. Ca şi aseară, străzile erau, din nou, luminate. Se renunţase la camuflajul nocturn, din cine ştie ce raţiuni. Deja, pe majoritatea vitrinelor şi geamurilor erau lipite benzi adezive, pentru ca vibraţiile sau suflul exploziilor să nu le spargă. Pe la 20:30, au început să se audă bubuituri la marginea oraşului, iar sirenele alarmei aeriene au sunat din nou, 10 minute mai târziu. Reîncepea “bâlciul”.
De la nişte prieteni din Timişoara, am aflat că avioanele companiei civile iugoslave JAT au fost duse în România, ajungând, într-un final, la Bucureşti, unde au fost adăpostite de-a lungul întregului război. Pentru mâine, ziariştii sârbi pregateau un marş de protest împotriva agresiunii NATO. Tot la aceeaşi oră, urma să sosească la Belgrad premierul rus Evghenii Primakov. La concertul de prânz din Trg Republike, erau invitate formaţiile Zabranjeno pusenje, Generacia 5, Zana, Legende şi Tony Montana. Nume mari, pentru cine cunoaşte rock-ul sârbesc. Un concert similar, la aceeaşi oră, a fost anunţat şi la Valjevo.
Două convoaie de barje aparţinând NAVROM Galaţi şi firmei TRANS EUROPA SA Galaţi au primit astăzi, în jurul orei 11:00, permisiunea autorităţilor iugoslave de a pleca spre România, anunţă agenţia Mediafax. Convoaiele fuseseră reţinute de vineri în porturile Belgrad, respectiv Bezdam. Alte două convoaie româneşti şi 13 convoaie ucrainene au rămas, deocamdată, reţinute în porturile sârbeşti de pe Dunăre.
Seara, în restaurantul hotelului, i-am întâlnit pe reporterii ruși care spuneau, ieri, că pleacă la Priștina. Pentru ruși și greci, nu era niciodată vreo problemă să obțină aprobare să plece în Kosovo. Nici acum, nici mai târziu, deși au făcut nenumărate cereri, nici un jurnalist de vreo altă naționalitate nu a primit această permisiune.
Cei doi ruşi erau palizi şi povesteau ceva, agitaţi, lui Gheorghi şi celorlalţi colegi care locuiau cu noi în hotel. Mai târziu, când s-au mai liniştit, ne-au povestit şi nouă ce se întâmplase. Au plecat spre Priştina, cu o maşină condusă de un sârb care cunoştea drumul. La un moment dat, pe şoseaua dintre Podujevo şi Priştina, au auzit zgomotul unei împuşcături şi şoferul s-a prăbuşit, instantaneu, cu capul pe volan. Spre norocul lor, nu aveau viteză şi maşina s-a oprit într-un copac de pe marginea şoselei. Când s-au dezmeticit din spaima ce au tras-o, cei doi ziarişti (Alexandar Andrejevic şi Serghei Patnikov) au observat că aveau feţele stropite de sânge. Parbrizul, în care înflorise o gaură, era roşu. Un lunetist, probabil albanez, ascuns în pădurea de lângă şosea, îl împuşcase în cap pe şofer. Îl chema Nenad Stojkovic, avea numai 27 de ani şi urma să primească 200 de mărci germane pentru călăuzirea jurnaliştilor la Priştina. Cei doi ruşi au fost găsiţi de o patrulă a Armatei iugoslave, care i-a trimis înapoi la Belgrad. Marcaţi de drama întâmplată sub ochii lor, a doua zi, ruşii s-au întors acasă şi nu au mai revenit în Serbia.
Păţania ruşilor, adăugată expulzării celor doi cehi, ne-a pus pe gânduri pe toţi şi a fost un semn, pentru cei ce nu-i cunoşteau pe sârbi, că acestora nu le arde de glumă. Oricum, a fost suficient ca jurnaliştii cehi din hotelul nostru, cu care ne împrietenisem, să se liniştească o vreme. Erau foarte simpatici. De când au aflat că suntem români, au început să ne strige “Dracula”. Le era greu să ne reţină numele şi preferau să ne spună “Dracula 1” sau “Dracula 2”. Ne era ciudă că nu cunoşteam şi noi vreun ceh la fel de celebru ca Dracula, aşa că îi poreclisem “Havel 1” şi “Havel 2”. Ludek Kraly era mărunţel şi îndesat şi avea o faţă tipică de ceh, cu un cioc bine îngrijit. Am înţeles că era patronul unui studio de producţie independent şi câştiga mulţi bani realizând reportaje, ceea ce făcea şi aici, la Belgrad. De această dată, avea deja vândută “marfa”, înainte de a o realiza, postului de televiziunea Prima TV din Praga. Cameramanul era înalt şi spilcuit şi mai retras decât colegul său. Filma cu o camera video digitală, pe care o purta tot timpul cu el.
Noaptea trecea greu, iar la unul din posturile de televiziune sârbeşti, era difuzat filmul “Apocalypse now”, al lui Francis Ford Coppola, despre ororile războiului din Vietnam. Schimbând canalul, am văzut un reportaj dintr-un adăpost antiaerian, în care un puşti de 8 ani îşi serba ziua de naştere. Pentru a sparge monotonia şi apăsarea din adăposturi, sârbii inventau tot felul de acţiuni. Ca să-i întărâte pe oameni, programul de la Studio B era întrerupt, din când în când, de videoclipurile cu care, deja, ne obişnuisem. În noaptea asta, însă, a apărut unul nou: înşirate unul după altul şi întrerupte de imagini cu ruine şi oameni răniţi sau morţi, apăreau chipurile lui Javier Solana, Bill Clinton şi Madeleine Albright, în timp ce o voce macabră spunea “Prietene! Prietene! Prietene!” Şi, după imaginea unei explozii, vocea încheia videoclipul cu mesajul: “Marş în p…. mă-tii!”
Până să adorm, am mai aflat vești despre bombardamente. Bubuiturile pe care le auzisem la 20:30 au fost la Pancevo. Apoi, 5 proiectile au lovit aeroportul Batajnica, de la marginea Belgradului. Un avion al NATO s-ar fi prăbuşit în Bosnia, la 14 kilometri de Pale, după ce a fost lovit de antiaeriana sârbă. Câţiva cameramani l-au şi filmat. Un altul britanic, de tip Harrier, ar fi fost doborât lângă Podgorica, capitala Muntenegrului. NATO avea să nege că ar fi pierdut vreun aparat, însă RTS a dat destul de multe detalii. În ştire se spunea că două avioane, care zburau la joasă altitudine deasupra oraşului, ar fi tras asupra unei unităţi de apărare antiaeriană iugoslavă, care a ripostat şi a lovit unul din aparate. Pilotul era căutat de sârbi, în regiunea localităţii Virpazar, la 20 de km sud de Podgorica, unde mulţi martori oculari l-ar fi văzut prăbuşindu-se. La Priştina nu mai e curent electric de la ora 19:00, iar la 4:00, mai multe rachete au lovit ţinte din centrul oraşului. La aceeaşi oră, alte patru proiectile au lovit fabrica “Sloboda” din Cacak şi câteva fabrici din Novi Sad. Am adormit şi, la 5:57, am fost treziti de sirenele care anunţau încetarea alarmei aeriene.