in sfarsit, am ajuns inapoi in bucuresti si pot sa reiau povestile din vacanta din aceasta vara ! intr-o duminica, i-am dus pe participantii la stagiul de initiere in radio jurnalism de la saint julien molin molette, franta, la “les acrobois“. acesta e un parc de distractie amenajat in masivul pilat, intre annonay si saint etienne, langa col de la republique, in care te poti plimba prin copaci, pe 8 trasee amenajate pe grade diferite de dificultate. il descoperisem acum cativa ani, insa am ramas surprins de cat de mult l-au dezvoltat de atunci: au dublat numarul traseelor, au amenajat un sat al elfilor pentru copii si o parcare – intotdeauna plina.
deschis din aprilie si pana in septembrie, les acrobois este inca un exemplu al unui loc de recreere facut cu suflet si imaginatie. pentru 17 euro, te poti simti tarzan o zi intreaga: te cateri pana in varful brazilor, de unde te lansezi pe franghii sau pe tiroliene si pornesti din nou, pe alt traseu, daca te mai tin puterile. circuitul verde e accesibil chiar si pustanilor de 5 ani, in timp ce circuitul super negru este aproape imposibil, chiar si pentru cineva antrenat. in permanenta esti supravegheat si, la orice semn ca vrei sa abandonezi, apare ca din pamant langa tine cineva sa te ajute.
i-am invins. cu toti brazilienii lor. cu un mircea lucescu care stia toate smecheriile fotbalului romanesc, i-am invins. cum am facut ? e greu de explicat, mai ales la aceasta ora, cand mainile imi sunt amortite de atata alcool.
n-am vazut meciul, pentru ca, la peluza sud din timisoara nu mergi sa analizezi fazele, ci sa-ti sustii jucatorii. adica sa canti pana nu mai ai voce si dincolo de atat, sa dansezi pe scaunele fragile si sa participi la coregrafii din care nu intelegi nimic. coregrafia pentru acest meci a fost altfel ! profunda, fundamentala si extrem de simbolica, daca pot spune asa. data viitoare cand vreo galerie din lumea fotbalului va realiza o coregrafie care sa includa catedrala ortodoxa si domul catolic din oras, sa ma anuntati si pe mine.
dincolo de simbolistica, i-am invins. adica am reusit sa intoarcem in favoarea noastra totul: egalul din tur, ura fata de un lucescu convalescent, caruia nu am avut retineri sa-i reamintim mizeriile pe care le-a facut pe vremea comunismului, un nibombe imperial, un alexacare, dupa o incercare nereusita de a respinge cu piciorul din plonjon, s-a aruncat cu capul sa salveze pericolul. un pantilimoncare a scos incredibil lovitura libera plasata la vinclu de un brazilian de milioane de dolari.
ieri seara, la timisoara, poli nu putea sa piarda. norii negri care amenintau cu o groaznica furtuna asupra timisoarei nu aveau cum sa se dezlantuie. pentru ca atata suflet era pus acolo de suporteri, incat nici amenintarea cu infractul lui lucescu nu mai conta. eram doar noi, imperiali, care duceam spre victorie o echipa care nici nu cred ca intelegea cate polite avea de platit.
impotriva unui stadion incandescent, nu poti invinge. oricati brazilieni ai baga pe teren. ieri, am avut forta sa impunem echipei victoria. adica, un egal alb. mai presus de milioanele lui ahmedovici. i-am dus la victorie pe niste jucatori care n-au auzit in viata lor de meciul din 1987. i-am ajutat sa simta cat de mult ne dorim sa eliminam cea mai dificila echipa cu care am fi putut pica.
restul, e istorie si barfa de doi lei. si prostie din partea jandarmilor timisoreni, care habar n-au ca locul in care “drojdierii” sarbatoresc victoria este sala olimpia, la doi pasi de hotelul “boavista“, unde erau cazati ucrainenii. absolut normala a fost reactia ultrasilor timisoreni, cand au vazut autocarul lui sahtior poposind in parcare: multa muie pentru lucescu si o sticla de bere aruncata din multime in capul celor de la sahtior. desigur, am luat niste lacrimogene in bot pe chestia asta.
in rest, pentru a descrie sarbatoarea de la timisoara, nu am destul talent. o fiesta braziliana, intr-un oras care astepta de ani de zile un astfel de moment. lasati-ne in pace, sa ne sarbatorim victoria ! maine, vom discuta despre viitorul adversar. astazi, avem voie sa ne imbatam.
dincolo de criticile rautacioase despre evolutia lui poli timisoara in meciul de la donetk, egalul obtinut in fata celor de la sahtior este foarte incomod pentru formatia alb-violet. motivul principal este ca rezultatul a creat asteptari foarte mari. daca am fi luat bataie, suporterii s-ar fi impacat cu situatia. acum, toata lumea a inceput sa spere. atmosfera este destul de confuza la timisoara, ciudat de dominata de scepticism. parca toata lumea uita ca sahtior trebuie sa invinga pe “dan paltinisanu“, si nu poli. noua ne este suficient un 0-0 sau 1-1. perspectiva care convine timisorenilor si pe care sabau o are in vedere. dincolo de declaratiile oficiale, in meciul de sambata contra gloriei bistrita, chiar daca a jucat cu echipa a doua, poli s-a lasat dominata, parca exersand partitura pentru maine.
ma bucur ca suporterii au inceput sa-si reaminteasca victoria cu dinamo din 1987, cand mircea lucescu l-a amenintat pe antrenorul timisorean cu generalii de militie si securitate, in cazul in care poli indrazneste sa-i invinga pe caini. si i-a invins, cu pretul retrogradarii in divizia b. nu stiu daca legiunea de jucatori straini a lui poli, in frunte cu antrenorul sabau, constientizeaza cat de mult isi doresc suporterii viola eliminarea lui sahtior. nu neaparat pentru calificarea spre liga campionilor, ci pentru ocazia revansei in fata unui antrenor care a profitat de spatele asigurat de organele de represiune de pe vremea comunismului, pentru a face legea in fotbalul romanesc. despre meritele ulterioare ale antrenorului mircea lucescu, jos palaria ! adevaratii timisoreni nu pot uita insa, CUM a reusit sa ajunga mare antrenor. la fel ca in cazul marilor magnati: nu ii intrebati despre cum au facut primul milion de dolari !
nu mai reusisem sa ajung in timisoara de cateva luni, asa ca am profitat in aceasta saptamana, incercand sa redescopar orasul la care tin atat de mult. uneori, fara a putea sa-mi explic de ce. inca impregnat de impresiile proaspete ale unui voiaj prin cateva orase minunate ale europei, n-am putut sa nu observ ca – in mare – timisoara ar putea rivaliza oricand cu o buna parte dintre ele. insa nu prea reuseste…
toropit de canicula, parasit de o buna parte din localnicii plecati in vacante in croatia sau muntenegru, burgul cu aspect vienez se complace intr-un dolce far niente. Continue Reading »
participantii din acest an la stagiul de initiere in radio jurnalism de la radio d’ici din saint julien molin molette, franta, au rasturnat statisticile din anii trecuti. de obicei, prima emisiune iesea bine si ii facea sa se umfle in pene si sa creada ca radioul e floare la ureche. din acest motiv, a doua era catastrofala, ca un dus rece. abia atunci reuseau sa se mobilizeze, pentru cea de-a treia, care era reusita.
poate si fiindca grupul roman a dominat numeric stagiarii din acest an, de aceasta data, prima emisiune a fost varza. dezorganizare totala. cei ce au ales sa joace rolul de tehnicieni aveau impresia ca mixerul din fata lor era o jucarie. stagiarii nu au functionat ca o echipa, le-a lipsit rigoarea si seriozitatea, asa ca dusul rece a venit inca de la inceput. pentru cea de-a doua au muncit pe branci pana noaptea tarziu, asa ca satisfactia din final a fost binemeritata.
inca o seara de exceptie in theatre antiquedin vienne, franta: prima zi a festivalului les authentiks. inceputa un pic cu stangul. am intarziat la conferinta de presa. am dat peste un bodyguard care nu intelegea de ce unul dintre noi 4 are reportofon profesional, dar nu poarta ecuson de presa. la conferinta, nu erau permise camerele video si, in plus, mai era si un bou care facea pe moderatorul si dialoga cu artistii in locul ziaristilor, pe care ii lasa sa puna doar 2-3 intrebari in final.
in discutia cu presa, karlit & kabok au facut pe nebunii, stiindu-se favoriti deoarece erau din vienne. puppetmastaz au venit cu papusile, pe care le-au manuit ascunsi dupa o canapea. sandra din berlin, una dintre stagiarele de la saint julien molin molette, a reusit sa puna mana pe microfon si sa-i roage sa improvizeze o strofa pentru radio d’ici. au fost simpatici ca i-au indeplinit rugamintea, dar sarcastici cand i-au raspuns care este cea mai tampita intrebare care li s-a pus intr-o conferinta de presa: “aceasta ar fi una dintre ele”. dupa ei, au venit doi dintre vocalisti de la massilia sound system, Continue Reading »
i-am invatat pe participantii la stagiul de radio jurnalism de la radio d’ici,saint julien molin molette, franta, cum se lucreaza in viteza. au facut un reportaj la safari park-ul din peaugres, langa annonay, in regiunea ardeche. in jumatate de ora, pentru ca trebuia sa mai ajungem intr-un loc, pentru un alt reportaj. au putut simti frustrarea pe care o au, uneori, reporterii care lucreaza in ritmul de stiri cand nu pot savura frumusetea unui loc in care fac o filmare. au apucat sa stea de vorba cu christele vitaud, directoarea parcului, si cu cecile dubois, una dintre ingrijitoarele animalelor, sa smulga niste pareri de la vizitatori si sa traga cu coada ochiului la animalele ce-si faceau siesta la umbra.
safari parkdin peaugres este o bijuterie in acest domeniu: un parc de 80 de hectare, infiintat acum 35 de ani, cu doua trasee, unul pe jos si unul cu masina. animale in libertate, despartite de oamenii care se plimba printre ele de tunele sau custi din sticla – pentru cele periculoase – sau de simple cabluri electrificate, inofensive pentru oameni, dar enervante pentru salbaticiuni – pentru cele prietenoase. peste tot au gasit cate-o varianta ingenioasa de a te aduce cat mai aproape de animale, fara a le stanjeni. foarte spectaculos este felul in care francezii au pus in valoarea atractiile parcului, transformandu-le in instrumente de educatie pentru cei mici. la fiecare pas intalnesti avertismente amuzante sa nu dai de mancare animalelor. copiii sunt condusi de cate un ingrijitor in tarcuri cu caprioare si capre salbatice, pe care le pot mangaia. in alta parte este amenajat un tarc, in care pustii pot invata sa mulga vaca la o macheta din plastic. traseul pentru masini este o nebunie. nu cred ca o sa vad vreodata asa ceva in romania.
in tarile occidentale, intalnesti tot mai frecvent persoane care incearca sa-si redescopere conditia umana, refugiindu-se departe de infernul “civilizatiei” din marile aglomeratii urbane. herve hortolat, un francez caruia intotdeauna i-a placut sa calatoreasca, s-a hotarat sa intemeieze un sat ecologic in muntii din nordul regiunii ardeche, la marginea parcului natural pilat. a invatat sa construiasca iurte, adaptate dupa modelul triburilor mongole.
deocamdata sunt putini, dar au reusit sa fie aproape complet independenti de lumea civilizata, fara sa fie frustrati de lipsa elementelor moderne ale vietii. obtin curent electric cu panouri solare si o micro-centrala eoliana, avand ca rezerva de urgenta un generator diesel pe care il alimenteaza cu ulei de gatit folosit. beau apa de izvor, fac agricultura ecologica, pe un strat de paie si compost. cresc oi dintr-o rasa rara si schimba lana obtinuta pe pulovere. si-au ridicat iurte in care poti face baie cu apa incalzita de razele soarelui. vor sa adapteze o masina de spalat, conectand-o la o bicicleta pe care trebuie sa pedalezi pentru a-ti spala rufele si sunt pe cale sa finalizeze o sauna si o piscina.
priviti de unii ca niste ciudati, francezii care s-au adunat in varful muntelui, intr-un peisaj de basm, isi vad de viata lor simpla. sunt convinsi ca mica lor comunitate se va dezvolta treptat, ajutata chiar de energia negativa care alunga tot mai multi oameni din marile orase.
stagiul de radio jurnalism de la saint julien molin molettea intrat in partea practica. vineri seara , de la ora 18.00, a fost difuzata pe radio d’ici prima emisiune realizata de tinerii veniti din romania, germania si franta. am fost cam dezamagit, desi trebuia sa ma astept ca va iesi asa:
noi, romanii, avem mari probleme la capitolul spirit de echipa. chiar daca are, chiar daca nu are calitatile sau cunostintele necesare, fiecare incearca sa para buricul pamantului. toti fug de responsabilitate, iar greselile sunt aruncate in carca altora. liderul nu este ajutat, iar cand greseste devine tinta ironiilor tuturor si, oricum, este vorbit de rau pe la spate. refuzam sa invatam din greseli, iar orice observatie o luam ca un afront personal.
si, in general, cea mai mare bucurie este sa moara capra vecinului, daca tot n-am fost in stare sa ne cumparam si noi una.
cum in romania muzica reggae inca nu are destul public pentru a fi bagata in seama de promoterii care organizeaza concerte, am profitat, ca in fiecare vara de cand merg in franta, de unul din festivalurile din apropiere. theatre antiquedin orasul vienne, de langa lyon, este unul din cele mai potrivite locuri pentru un concert: un vechi amfiteatru roman sapat in stanca, cu o acustica perfecta. peste 5.000 de oameni au venit la reggae fever festival, desi biletul de intrare era cam scump (33 de euro) si o bere la halba de jumate costa 5 euro.
