asta-vara, cand m-am intors din franta, am venit prin italia, slovenia si ungaria. nu are rost sa va povestesc de autostrazile din slovenia, celebre in intreaga europa. e suficient sa spun ca dimineata plecam din venetia, la 10:00 faceam baie in adriatica, la portoroz, pe la 14:00 eram in ljubljana, iar seara am poposit pe malul lacului balaton din ungaria.
castelul din ljubljana (ljubljanski grad) este unul din obiectivele turistice pe care e pacat sa le ratezi cand ajungi in capitala sloveniei. desi primele urme ale unor fortificatii in zona dateaza de peste 3 milenii, castelul a fost construit in forma actuala la mijlocul secolului al XV-lea, de familia de habsburg. a rezistat asalturilor armatelor turcesti si revoltelor taranilor, iar la inceputul secolului trecut, a fost preluat de primaria din ljubljana. pana dupa cel de-al doilea razboi mondial a fost folosit ca inchisoare, dupa care a ajuns adapost pentru oamenii strazii pana in anii ’70. a fost renovat dupa planurile celui mai important arhitect sloven,joze plecnik, intr-un mod de-a dreptul spectaculos, interventiile moderne integrandu-se perfect cu arhitectura clasica. din 2000, este administrat de compania care organizeaza festivalul de la ljubljana, iar din 2006, i-a fost adaugat un funicular de sticla, care pleaca de langa teatrul de papusi din piata krekov.
ma trezesc la 8:00, hotarat sa nu mai pierd vremea si sa ma intorc in mauritania, sa-mi iau viza de la nouakchott. plec cu abdul spre postul de politie si, dupa ceremonialul ridicarii drapelului pe catarg, mai sun o data la ambasada noastra din dakar. domnul vlad imi spune intai sa mai astept putin. peste o ora, aflu ca totul se va rezolva si, in sfarsit, primesc prin fax documentul care atesta ca ministerul de interne senegalez e de acord sa-mi dea viza chiar la dakar. comisarul de la postul de politie ramane perplex. intoarce hartia pe toate partile si se recunoaste invins. totusi, nu imi pune stampila de intrare in tara pe pasaport, ci pe hartia primita prin fax. nu-mi mai pasa ! il sun pe marko si imi dau intalnire cu el la autogara din saint louis. ma anunta ca, presimtindu-mi reusita, au cumparat o vaca de 200 de kilograme si, ajutati de localnici, tocmai o sacrificau “in cinstea mea”.
imi iau ramas bun de la politistii din rosso si caut din ochi taxi-ul cu care visasem de doua zile sa dau macar o tura. printre rablele care ma uimeau ca inca mai circula, preferata mea era una care nu mai avea decat portiera soferului, pe care, cand cobora, acesta o lua in brate si o sprijinea de masina. Continue Reading »
stiati ca la branexista “castelul groazei“ (the haunted castle), un loc de distractie realizat cu multa imaginatie si umor, de un investitor american de origine poloneza ? noi l-am descoperit in timpul filmarilor cu miki(k-pital) si alin oprea (talisman) pentru “aruncati din tren” si l-am filmat. merita vizitat, pentru ca filmuletul de mai jos nu poate reda intreaga atmosfera. este un traseu amenajat la parterul unei cladiri de langa istoricul castel de la bran, ca in marile parcuri de distractie ale lumii. personaje decupate din horror-urile clasice se amesteca scotand sunete lugubre cu infioratoare legende autohtone. spre amuzamentul general, o parte dintre ele sunt reale, adica un grup de pustani din zona sunt machiati si joaca diverse roluri, incercand sa bage groaza in oasele turistilor. noi ne-am distrat !
am amanat intentionat sa scriu despre concertul grupului spaniol tokyo sex destruction din 27 februarie 2010 de la timisoara, pentru ca asteptam sa primesc primul video inregistrat in setup venue. l-am primit si il puteti vedea acum. am promisiuni ca voi primi inregistrarea completa, pentru a selecta cele mai bune momente.
evenimentul a fost special. cati dintre noi nu au visat sa organizeze un concert pentru prieteni, pentru a sarbatori impreuna un moment important din viata ? micko si svetlana au reusit ! fericit ca ea a acceptat sa se marite cu un personaj atat de complicat, micko a dorit ca petrecerea de nunta sa fie acest concert. in primul rand pentru prieteni, dar fara a restrictiona accesul tuturor celor ce iubesc rock-ul psychedelic. i-a adus pe tokyo sex destruction din spania.
eram sigur ca va merita sa suport cosmarul unei calatorii cu trenul de la bucuresti la timisoara ! rareori am fost la un concert unde cel putin jumatate din spectatori sa-mi fie prieteni. tokyo sex destruction s-au simtit foarte bine la setup venue si s-au dezlantuit pe scena intr-o explozie de energie al carui nivel nu a coborat o clipa. fara fite, simplu si direct, punk rock sanatos, numai bun de urcat pe pereti. cosmin si andreea au fost fericiti, au dansat si au cantat alaturi de muzicienii spanioli, iar mr.h (adica horatiu fara) a mixat rock si punk la after party.
am petrecut o seara perfecta la concertul lui jean luc ponty de la bucuresti. sala palatului era doar jumatate plina si mi-am gasit fara efort un loc liber de unde sa pot urmari concertul asa cum imi doream. desi a inceput cu trei piese de pe ultimul album, “back in the 60’s” i-a dat ocazia lui ponty sa foloseasca in improvizatia sa toate tonurile si inflexiunile dupa care il recunosti imediat. dupa “point of no return” si o balada pentru care william lecomtea trecut de la keyboards la pian, a urmat o bijuterie: “celtic steps“, parca anume compusa pentru basistul camerunez guy akwa nsangue, cu care ponty canta de peste 10 ani. acesta a avut un solo exploziv in finalul ei, dupa un dialog in galop cu violonistul francez si un interplay care-ti taia respiratia cu lecomte. “jig“, de pe albumul “mystical adventures” a fost prima dintre piesele mele preferate pe care a cantat-o aseara la bucuresti. “mirage” si “suite” (cu un dinamic solo de tobe), de pe “enigmatic ocean“, mi-au amintit de noptile cu prietenii de acum 30 de ani, cand il descoperisem pe ponty. pentru “monk’s mood” a ramas doar in duet cu pianul, iar la “cosmic messenger” a fost singur. dupa “premonition” si “on my way to bombay“, concertul parea sa alunece intr-o atmosfera usor redundanta, dar solo-urile de bass si de tobe de la ultimele doua piese au ridicat sala in picioare si ponty n-a scapat fara un bis.
mi-au placut mult felul in care jean luc ponty a amestecat piesele noi cu cele clasice si ambiguitatea cu care a reinterpretat vechile teme. tonul viorii si atmosfera pe care o creeaza au ramas aceleasi, care te plimba prin voiaje imaginare si aventuri mistice. si la fel de mult m-a impresionat basistul guy akwa nsangue (un virtuoz), dar asta ar putea fi un vechi defect profesional 🙂
dis-de-dimineata, ne trezeste un politist. aia de la postul de politie din rosso nu prea aveau incredere ca ma intorc singur. m-au si luat cam tare de cum am ajuns, promitandu-mi ca ma vor pune pe primul bac spre mauritania. i-am lasat sa vorbeasca si m-a salvat ora ridicarii drapelului pe catarg. iar un fluierat, toata lumea incremenita in pozitie de drepti, politistul care inalta steagul, inca un fluierat si babilonia poate reincepe. imi trag o fata impresionata si ii laud pentru patrioticul ceremonial si reusesc sa-mi iau pasaportul pentru un sfert de ora, sa-i fac o copie si sa o trimit prin fax la ambasada romaniei in senegal. ma intorc si comisarul ma roaga sa-l ajut sa intocmeasca textul unui raport catre sefii lui. reusesc cu mari eforturi sa-l scriu fara a parea mai destept ca el, sa nu se enerveze si, dupa ora 10:00, primesc prin fax de la simona corlan, ambasadoarea noastra, o hartie oficiala cu numarul de inregistrare de la ministerul senegalez de interne demonstrand ca a depus cererea pentru viza. “insuficient !” imi spune comisarul, “trebuie sa asteptam raspunsul ministerului !” ceea ce nu stiam eu era ca, in senegal, exista un conflict intre presedintele tarii si ministrul de interne care urma sa fie reconciliat chiar in ziua aceea, printr-o intalnire intre cei doi. asa ca intreaga activitate a ministerului era inghetata, toti functionarii urmarind deznodamantul. asa ca m-a prins apusul soarelui asteptand.
totusi, devin “de-al casei” si am mai multa libertate de miscare. abdul imi este ca un frate si la pranz, ma ia cu o sareta sa mancam la el acasa.
wow ! daca n-ati vazut pana acum “where the wild things are“, nu-l pierdeti ! este un film de o frumusete si o subtilitate rare, un basmin care copiii se vor regasi total, iar adultii nu se vor plictisi nici o clipa si vor intelege mai multe despre ei. e povestea unui pusti de 9 ani care ajunge intr-o lume imaginara, populata de uriase fiinte blanoase care il recunosc ca rege. urmeaza o fantastica impletire de sentimente, prejudecati, temeri sau bucurii reflectate intr-o fabuloasa si spectaculoasa actiune. m-am regasit in diverse scene din film, cand cu mintea unui copil, cand cu cea a unui adult, cand cu a unui spectator. filmul e dominat de tandretea cu care autorii au construit acest mic univers. cred ca asa ar arata lumea ideala pentru un pusti de 9 ani care a inceput sa inteleaga ca raiul l-am pierdut demult.
scenarist si producator pentru seria “jackass“, spike jonzeeste la al treilea sau film de lung metraj. despre primele doua, “being john malkovich” si “adaptation“, nu cred ca are rost sa mai comentez ceva. le stie oricare cinefil ce se respecta. de aceasta data, s-a jucat cu o evidenta placere cu o capodopera a lui maurice sendak, un clasic american al cartilor ilustrate pentru copii, care – la randul lui – cauta de vreo 20 de ani regizorul potrivit. rezultatul intalnirii e o bijuterie. la final, pleci luminat de bucuria ca s-a inventat cinematograful.
dimineata, ne bem cafeaua la auberge “sahara“ din nouakchott si ne luam ramas bun de la seb si cei doi flo. ei nu vor veni cu noi in senegal, deoarece “zebra” e mai veche de 5 ani, limita pana la care e permisa intrarea in tara a automobilelor. vor pleca a doua zi spre burkina faso si mali, dupa ce isi vor lua vizele. pentru cei 200 de kilometri pana in frontiera, luam doua taxiuri. de acolo, mai trebuie doar sa traversam raul senegal. din pacate, mi s-au terminat casetele si n-am gasit altele noi, asa ca n-am mai putut filma nimic. noroc ca toti au facut multe fotografii.
iesim din nouakchott pe la 10:30. satele sunt tot mai dese si ceva mai aglomerate. aceleasi case cu ziduri din boltari ingropate in nisip si acoperite cu ce a avut fiecare. toate asezarile au cate o fantana betonata, langa care stau permanent femei ce asteapta la coada sa-si umple bidoanele de plastic. Continue Reading »
cred ca “the hurt locker” va primi premiul oscar pentru regia lui kathryn bigelow. si nu (doar) dintr-un feminism prost inteles. pana si james cameron, fostul ei sot si actual contracandidat la aceeasi statueta, i-a recunoscut meritele, considerand filmulun “platoon” al razboiului din irak.
este un film perfect despre razboi, despre alienarea pe care o produce razboiul la toate nivelurile. incepe cu fraza lui chris hedges, “razboiul e un drog“, care este explicata in tot ce se intampla. personajele – militari americani, localnici irakieni, teroristi sau membri ai firmelor de securitate – actioneaza sub imperiul acestui drog. au comportamentul deformat, chiar daca, uneori, impresioneaza prin calmul cu care reactioneaza in momente cheie. moartea este un personaj secundar. tensiunea unor scene e ucigatoare. cine a fost vreodata intr-un razboi sau macar intr-o tara araba in care e pace recunoaste atmosfera, recreata perfect. iar kathryn bigelow are inteligenta sa nu caute raspunsuri pentru vesnica intrebare, cand vine vorba de razboi: “la ce bun ?”
dimineata, imi recuperez toalele lasate la spalat si constat ca frumoasa mauritanianca si-a facut treaba de mantuiala. mai precis, de 100 de ouguiya (30 eurocenti), cat i-am platit. pana sa plecam, dau o tura prin zona. intru in cateva “buticuri”, mai mult sa casc gura, decat sa caut ceva. localnicii sunt prietenosi si incearca sa-ti vanda orice. mai putin alcool, care nu se gaseste niciunde. nici macar o bere. intr-un “bar”, intalnim o frantuzoaica tanara, care statea de o luna in nouadhibou si servea ceai, cafea si sucuri clientilor. lui marcos, brazilianul care se lipise de noi la dakhla, ii place ideea si decide sa ramana si el aici.
prin geamul prafuit al unei colibe descopar din nou niste bijuterii fabuloase, lucrate manual in stil berber. inauntru, dau peste un mos de vreo 100 de ani care nu vorbeste, desigur, nici o limba pe care s-o cunosc si eu. imi aleg cateva coliere si bratari sa le duc cadou in tara, dar constat ca n-am inteles cat costa. mosul imi scrie pe o hartie “200 euro” si i le dau imediat inapoi. totusi, imi cumpar o pipa mauritaniana, intr-o teaca din piele de camila vopsita manual. pipa e un cilindru incrustat cu inele de argint si sidef, ca un portigaret de la inceputul secolului XX, cu un capat conic, cat o unghie, in care se indeasa tutunul. incantat ca am cumparat ceva, batranul imi umple unul din compartimentele tecii cu tutun mauritanian. marunt, dur si negru. fericit de achizitie, ma intorc in camping si imi umplu, tantos, pipa, sub ochii nedumeriti ai francezilor. fara sa observ privirea malitioasa a lui benny. tutunul e minunat ! curat si tare, te izbeste in cosul pieptului ca un ciocan, il simti cum se duce pana in varful degetelor de la maini si de la picioare si, brusc ! iti simti creierul limpede ca o lama de otel, in timp ce ti se zburleste parul pe spinare si oasele craniului iti pocnesc. instantaneu, intelegi de ce-i atat de mic lacasul pentru tutun: mai mult de inca un fum nu ai nevoie. plus o pauza serioasa pana la urmatoarea pipa.
observand ca marea majoritate a oamenilor poarta turban sau ceva asemanator, mi-am cumparat si eu un hawli. adica o panza subtire, dar rezistenta, de culoarea cerului senin, cu degrade pana la albastru spre capete, lat de aproape 1 metru si lung de vreo 3 metri. o nascocire geniala a omului nevoit sa traiasca in desert ! din cateva miscari, benny mi l-a infasurat in jurul capului, transformandu-l intr-un turban. lejer, protejeaza capul de razele soarelui, iar vantul ii misca faldurile, racorind fata celui care il poarta. imediat, am invatat doua feluri de a-l pune in jurul capului si a fost una din cele mai inspirate achizitii facute in africa.
