7 iunie 1999
Consiliul permanent al NATO a constatat un blocaj în discuțiile dintre militarii aliați și cei iugoslavi, în privința unei retrageri a forțelor iugoslave din Kosovo, și a luat decizia să apeleze la G-8 pentru soluționarea acestor diferende, informează AFP. “Consiliul permanent al NATO a reținut că partea iugoslavă și-a modificat atitudinea duminică, imediat după sosirea la Kumanovo a atașatului militar rus la Belgrad, în calitate de observator,” au precizat surse diplomatice din cadrul Alianței. Modificarea punctului de vedere iugoslav pare a fi consecința unei înăspriri a poziției ruse. “E o problemă la Moscova.”
Doborâți de oboseală, am dormit mai mult. La 10:19, am fost treziți de o bubuitură puternică. “Ai auzit-o și tu?” m-a întrebat Mile Cărpenișan. Nici n-am apucat să coborâm din camere, că la 10:41, încă o bubuitură zguduia zidurile clădirilor, urmată de vuietul unor avioane care se îndepărtau. Explicația Comandamentului Apărării civile, cu spargerea barierei sonice în apropiere, ne-a făcut să zâmbim. Simțisem cu toții vibrațiile exploziilor. Ne-am grăbit către Media Center, să aflăm ultimele știri despre negocierile de pace.
În locul lor, am aflat mai multe vești proaste. Șase militari ai Corpului III al Armatei iugoslave au fost condamnați la câte 6 luni de închisoare, pentru că, după ce au fost lăsați să meargă acasă în permisii, au refuzat să se mai întoarcă pe front. Alți doi au primit aceeași pedeapsă pentru că au fugit din unitate. Și încă doi au fost condamnați la 9 luni de închisoare, pentru că și-au părăsit unitățile și s-au apucat să jefuiască oamenii dintr-un sat din Kosovo. Guvernul iugoslav a anunțat două înlocuiri în conducerea Armatei: gen.col. Ratomir Ristic a fost numit adjunct al ministrului Apărării, iar gen.mr. Jugoslav Kodjopeljic – locțiitor al ministrului Apărării pentru probleme militar-economice. Agenția independentă de presă Beta, care a transmis câteva comentarii în care sublinia discordanțele dintre realitate și modul în care presa controlată de guvernul de la Belgrad prezintă situația din ultimele zile, și-a oprit astăzi, timp de mai multe ore, difuzarea știrilor prin Internet, din cauza unei ciudate “defecțiuni tehnice“.
Delegațiile militare ale NATO și Iugoslaviei au stabilit un “mecanism” de a rămâne în legătură “la un nivel de lucru mai scăzut”, a declarat purtătorul de cuvânt al Alianței Jamie Shea, citat de AFP. “Acest lucru nu presupune, în mod necesar, existența unor întâlniri, ci numai contacte periodice care se pot concretiza prin telefon sau prin fax,” a precizat Shea. “În caz că iugoslavii își schimbă părerea, credeți-mă că știu ce număr să formeze.”
Am vorbit cu profesorul Lucian Pavel, care a fost din nou la Novi Sad, să-și țină cursurile de limba română, și mi-a povestit că, pe o serie de blocuri din oraș, conducerea Armatei iugoslave a lipit anunțuri prin care interzicea accesul locatarilor în clădiri. Motivul era că structura de rezistență a acestora a fost serios avariată de bombele căzute în apropiere și se puteau prăbuși oricând, din cauza vreunei explozii mai apropiate.
Răsfoind ziarele de astăzi, mi-a atras atenția o știre din cotidianul “Danas“, în care era prezentată scrisoarea deschisă a locuitorilor unui imobil din Niș, în care aceștia cereau demontarea de pe acoperișul clădirii a emițătoarelor RTS, de teamă că va fi bombardată de avioanele NATO. “Emițătoarele au fost amplasate pe acoperiș acum o săptămână, fără să fim anunțați sau să ni se ceară acordul,” se menționa în scrisoare. “De când cineva a decis să plaseze această “bombă atomică” deasupra capetelor noastre, trăim cu toții cu teama că vom muri sub dărâmături.” M-am înfiorat, amintindu-mi că, și pe un acoperiș de lângă hotel “Toplice“, apăruseră de mai multă vreme două antene parabolice, mascate cu o folie de plastic.
Vojislav Seselj, liderul Partidului Radical din Serbia (SRS), a prezis zile foarte grele pentru Iugoslavia, dacă planul de pace va fi aprobat. Într-un interviu pe care l-am citit în cotidianul “Glas javnosti“, Seselj spunea o grămadă de adevăruri, însă pe un ton mult prea agresiv ca să poată fi credibil. “Cred că trebuia să rezistăm până la capăt. Agresiunea ar fi încetat inevitabil într-o zi. Am plătit un preț prea mare pentru a renunța să apărăm Kosovo,” spunea el. “Planul este extrem de nefavorabil Serbiei și radicalii nu îi vor accepta pe ocupanții americani, englezi, germani și francezi și – cu atât mai mult – nu vor accepta retragerea totală a Armatei și Poliției noastre din Kosovo. În viitor, situația Iugoslaviei va fi foarte dificilă. Va exista hrană, însă va trebui raționalizată aprovizionarea, multe persoane vor rămâne fără slujbe și nu vor avea cu ce să își cumpere mâncare.” Liderul SRS reproșa că planul de pace nu menționează că provincia Kosovo face parte din Serbia și nici nu vorbește de integritatea teritorială a țării. Însă, parcă pentru a-și lipsi de credibilitate afirmațiile, Seselj nu s-a abținut să nu se dea în spectacol, ironizând Tribunalul de la Haga, care încă nu l-a pus pe lista criminalilor de război: “TPI îi pune pe listă pe cei cărora le este frică să ajungă la Haga. De ani de zile aspir să merg acolo și degeaba!”
O altă personalitate a spațiului iugoslav, un adevărat înțelept, ale cărui vorbe – din păcate – au fost rareori ascultate, făcea tot azi, o scurtă analiză a situației din Kosovo. Fostul lider politic al UCK Adem Demaci declara că albanezii din provincie sunt marii pierzători ai acestui război. “Acum, nu este exclus un exod masiv al sârbilor care trăiesc în Kosovo,” spunea el. “Comunitatea internațională nu va reuși nimic, niciodată, dacă sârbii și albanezii nu vor reuși să se înțeleagă.” Demaci, care nu a părăsit o clipă Priștina, a criticat dur atitudinea celorlalți lideri ai albanezilor din Kosovo: “Când bombele au început să cadă, au fugit cu toții. Mulți dintre ei au averi imense și au pierdut în ochii poporului. Înainte de război, spuneau că sunt gata să accepte soarta hărăzită de Dumnezeu, însă au plecat cu toții și se lăfăie în birouri elegante și sigure din Occident. La fel ca liderii UCK, și Ibrahim Rugova și-a pierdut reputația pe care o avea în rândul oamenilor obișnuiți, pentru că n-a știut să aleagă momentul când s-a dus să negocieze cu Milosevic. După care a plecat din țară…”
“Primul meu obiectiv îl reprezintă întoarcerea refugiaților,” a declarat Ibrahim Rugova, într-o conferință de presă susținută împreună cu premierul spaniol Jose Maria Aznar. “Este nevoie de oameni care să contribuie la reconstrucția provinciei, cu ajutorul altor țări. Sunt gata să colaborez cu administrația internațională, cu NATO, cu toate părțile implicate, atât civile, cât și militare.” Referindu-se la atitudinea Armatei de Eliberare din Kosovo, Rugova a subliniat că “mulți dintre membrii UCK îl susțin și îl ascultă ca pe un președinte“.
După prânz, am făcut o pauză și m-am plimbat prin Belgrad. Am observat că orașul, atât de curat până acum, începea să fie năpădit de gunoaie. Mai târziu, am aflat că mașinile companiei de salubritate nu mai au carburanți și nu mai pot ieși pe străzi. Voiam să mă plimb, pentru că de dimineață observasem ceva ciudat. Într-adevăr, oamenii aveau alt mers și altă privire, față de ultimele zile. Odată cu impasul negocierilor, sârbilor parcă le-a mai venit inima în piept. Aveam senzația stranie că se bucură că bombardamentele s-au reluat, dintr-o speranță nebună că războiul va avea un alt sfârșit și nu vor pierde totul.
În Kosovo, raidurile aeriene se reluaseră încă de dimineață, când au fost bombardate localitățile Priștina, Pec și Strpce. La 16:04, sunau sirenele alarmei aeriene și în Belgrad, după majoritatea orașelor Serbiei. La 16:15, cinci proiectile au lovit satul Mrsac, de lângă Kraljevo. Cinci minute mai târziu, alte 7 proiectile au explodat la Dobricevo. Cinci bombe au lovit pulberăria de la Jagodina, iar alte opt au avariat casele satului Vinorac, din apropiere. La 17:30, șapte explozii puternice au fost semnalate la Sjenica, iar la 17:45, a fost bombardată ferma “Ekofarm” din satul Donja Budriga, de lângă Gnjilane. În urma exploziilor, 3 ciobani care pășteau o turmă de 2.500 de oi au murit pe loc.
De-a lungul după-amiezii, NATO a lansat peste 60 de proiectile asupra provinciei Kosovo. Localitățile vizate au fost Prizren, Srbica, Priștina, Glogovac și Vucitrn. După ora 15:00, o escadrilă de bombardiere B-52 a lansat, vreme de 5 ore, zeci de bombe cu fragmentație asupra pozițiilor Armatei iugoslave de la granița cu Albania, în raioanele Morina și Vrbnica, de pe muntele Pastrik. Sârbii au anunțat, însă, că bombardamentele nu au reușit să provoace pe linia frontului breșe prin care să se infiltreze teroriștii UCK. La 18:40, când îmi așteptam rândul să-mi transmit corespondența pentru Știrile ProTV, s-a ridicat alarma aeriană la Belgrad, fără să fim atacați.
NATO a finalizat planul de operațiuni prevăzut pentru viitoarea forță internațională de securitate în Kosovo (KFOR), informează AFP, citând surse de la sediul din Bruxelles. Planul a fost aprobat de Comitetul militar al Alianței și urmează să fie confirmat la nivel politic, de Consiliul Permanent. Conține “reguli de angajament” (adica reguli de deschidere a focului) pentru cei 50.000 de militari care vor face parte din KFOR și precizează viitoarele misiuni ale acesteia în provincia sârbă. De asemenea, planul prevede ca această forță să îi poată aresta pe criminalii de război care au fost dați în urmărire de Tribunalul de la Haga.
În timpul jurnalului, l-am auzit transmițând din Albania pe Cătălin Radu Tănase, care fusese trimis acolo să povestească despre negocierile de pace și apoi – dacă va fi posibil – să intre în Kosovo, odată cu trupele NATO. Am vorbit cu colegii din țară și le-am cerut numărul lui de telefon mobil, pentru a ține legătura și a ne coordona relatările, în funcție de ce află fiecare dintre noi. Cu această ocazie, de la București m-au anunțat să mă pregătesc pentru încă o transmisie în această seară, pentru Știrile de la miezul nopții. Toată lumea aștepta rezultatul întâlnirii de la Bonn, dintre miniștrii de Externe ai țărilor G-8, care lucrau la un proiect de rezoluție pe care să-l propună Consiliului de Securitate al ONU.
Deși la noi informațiile ajungeau cam greu, de această dată, radiourile sârbești au urmărit pas cu pas ce se întâmpla la Bonn. SUA solicitase o reuniune a Consiliului de Securitate pentru ora 19:00 GMT, însă discuțiile pe marginea proiectului de rezoluție mergeau foarte greu. La un moment dat, Igor Ivanov a solicitat o pauză, pentru a se putea consulta cu guvernul de la Moscova, din cauza a două puncte ce ridicau dificultăți majore. În același timp, Gunter Pleuger, director politic în Ministerul german de Externe, se afla la Beijing, încercând să obțină sprijinul Chinei la votarea rezoluției Consiliului de Securitate.
Se făcuse destul de târziu și miniștrii de Externe ai G-8 mai avea de finalizat încă 5 din cele 33 de paragrafe ale proiectului. Până la urmă, finalizarea documentului a fost amânată. După cum a anunțat ministrul britanic de Externe Robin Cook, dacă nu intervine nimic, mâine, la Koln, G-8 urma să finalizeze proiectul de rezoluție, textul fiind imediat comunicat Consiliului de Securitate, ai cărui membri își vor începe consultările neoficiale. În același timp, vor continua discuțiile tehnico-militare de la granița cu Macedonia, dintre reprezentanții NATO și cei ai Armatei iugoslave. În continuare, scenariul propus prevedea începerea retragerii verificabile a tuturor forțelor sârbe din Kosovo, suspendarea bombardamentelor NATO, votul oficial al Consiliului de Securitate pentru adoptarea rezoluției, urmat de intrarea primelor trupe NATO în Kosovo. Acest scenariu urma să permită ONU să acorde G-8 autoritatea morală (chiar dacă nu și cea juridică), pentru ca sârbii să poată accepta acordul militar.
Kremlinul a refuzat să comenteze o informație difuzată pe prima pagină a cotidianului britanic “Daily Telegraph“, potrivit căreia lucrările G-8 de la Berlin au fost prelungite din cauza faptului că Boris Elțîn dormea, în timp ce delegația rusă încerca să ia legătura cu el. “Am auzit această informație la televiziune,” a declarat un purtător de cuvânt al Kremlinului, refuzând să facă orice alt comentariu pe această temă. Cotidianul a subliniat că “tentativele lui Ivanov de a obține acordul la cel mai înalt nivel la Moscova s-au soldat cu un eșec”.
În această vreme, la cafeneaua “Farigi” de la postul de frontieră iugoslavo-macedonean de la Presevo–Tabanovce, avea loc o întâlnire între o delegație iugoslavă condusă de Nebojsa Vujovic și una americană, în frunte cu generalul Robert Foglesong, din cadrul US Air Force. Discuțiile au durat 3 ore, s-au încheiat cu puțin înainte de ora 22:00 și urmau să fie reluate mâine. Totuși, un purtător de cuvânt al bazei NATO de la Skopje a dezmințit că întâlnirea ar fi avut loc. “Este complet fals,” a spus acesta. “Nu avem cunoștință de o astfel de reuniune. Nu era prevăzută nici o întâlnire între militari în această seară.”
Așteptând transmisia pentru Știrile de la miezul nopții, am stat de vorbă cu Nelu Madjinca, directorul hotelului nostru. Discuția a ajuns inevitabil la subiectul Milosevic și l-am întrebat cine ar putea să ia locul președintelui iugoslav la viitoarele alegeri, anticipate sau nu. Mă îndoiam că vreunul dintre liderii de acum ai Opoziției ar avea autoritatea morală sau popularitatea să câștige un scrutin. Nelu mi-a spus: “Există unul, numai nu-l știi tu, pentru că n-a ieșit încă în față. Este un om adevărat și va ieși când va fi momentul.” Insistând să aflu numele misteriosului personaj, Nelu mi-a răspuns: “Vojislav Kostunica“. Adică președintele micuțului Partid Democrat din Serbia (DSS), desprins din Partidul Democrat (DS) al lui Zoran Djindjic. Într-adevăr, mi-am amintit de numele lui, pentru că reținusem chiar astăzi o declarație foarte interesantă a acestuia, care – la fel ca Adem Demaci – spunea că, odată cu retragerea forțelor sârbe din Kosovo și venirea trupelor de menținere a păcii, s-ar putea declanșa un exod masiv al sârbilor din provincie. Comentând declarația purtătorului de cuvânt al Pentagonului, Kenneth Bacon, care spunea că sârbii sunt liberi să plece din Kosovo, dacă vor, Kostunica a atras atenția: “Această afirmație arată că reprezentanții SUA au luat deja în calcul varianta plecării sârbilor din provincie și aceasta nu îi deranjează. Oricum, odată cu retragerea militarilor noștri, în Kosovo nu va mai fi loc și pentru sârbi.”
Un număr de 2.000 de pușcași marini americani, îmbarcați la bordul a trei nave staționate în apele teritoriale grecești, continuau să aștepte autorizația autorităților pentru a debarca și a pleca apoi, cu autobuzele, spre Macedonia, de unde ar urma să fie desfășurați în Kosovo, informează AFP. Un reprezentant al Guvernului elen a declarat că pușcașii marini nu vor fi autorizați să tranziteze teritoriul Greciei decât după ce se vor înregistra progrese “palpabile” în negocierile pe care comandanții NATO le poartă cu reprezentanții Armatei iugoslave asupra modalităților de retragere a trupelor sârbe din Kosovo.
La 23:29, au sunat sirenele alarmei aeriene. După 20 de minute, am urcat repede pe acoperiș, pentru că afară se auzeau bubuiturile unor explozii. Avioanele NATO veneau dinspre nord. Au atacat întâi satele Bukovac, Brankovac și Beska, de pe muntele Fruska Gora. Vedeam tirurile antiaerienei, care încerca să stăvilească atacul. La un moment dat, o serie de 10 explozii imense au luminat cerul dinspre rafinăria de la marginea Novi Sad-ului. A izbucnit un incendiu foarte mare, care avea să fie stins abia spre dimineață, și un nor de fum s-a ridicat deasupra orașului. O bombă cu fragmentație a explodat în mijlocul cartierului Shanghai, de lângă rafinarie, omorând un bărbat de 30 de ani și rănind grav alte 6 persoane (printre care un copil de 6 ani). Câteva zeci de persoane au suferit răni ușoare, 5 case au fost complet distruse și cel puțin 50 – avariate.
În afară de noi, pe acoperiș urcase pentru prima dată și Teodora, corespondenta postului Radio România Actualități, care sosise de puțină vreme la Belgrad. Grupul nostru era destul de mare și cam gălăgios. Am încercat de câteva ori să le atrag atenția să vorbească mai încet, pentru că am putea avea probleme, însă era imposibil să ne reținem exclamațiile de spaimă sau oroare, când vedeam ce se întâmplă. “Uite, acolo!” striga Eugen Mihăescu. “Încă una în dreapta!” exclama Dobrivoi, într-una din rarele nopți în care urcase și el pe acoperiș. “Dă-te la o parte, să pot face poze!” se agita George Roncea. “Atenție! Țineți-vă de ceva, că s-ar putea să explodeze lângă noi!” zbieram și eu. Mile se învârtea ca un leu în cușcă, de pe un colț pe altul al acoperișului.
Avioanele NATO zburau la mare înălțime și coborau în picaj, lansând rapid câteva rachete, după care se ridicau din nou. Pe lângă artileria obișnuită, sârbii trăgeau din plin cu tunurile antiaeriene de mare calibru. La un moment dat, au lansat un snop de rachete sol-aer, reușind să doboare două rachete care se îndreptau către aeroportul Batajnica. Câteva minute mai târziu, am înlemnit. Am văzut pe cer două explozii puternice, urmate, la câteva secunde, de alte două, la nivelul solului. Radio Pancevo, pe care îl ascultam cu o ureche, a anunțat că fuseseră doborâte două din avioanele inamice.
Am privit neputincioși una din rachetele aer-sol care se îndreptau către Pancevo, fără ca antiaeriana să o poată lovi. La un moment dat, steluța din coada rachetei, care ne permitea să-i urmărim traiectoria s-a stins. “Atenție la Pancevo!” am strigat eu. “O să lovească rafinăria!” Ultimele cuvinte mi-au fost acoperite de o bubuitură puternică și o imensă ciupercă de foc ne-a luminat fețele. Parcă în acel moment ar fi răsărit soarele de după dealul care ne despărțea de Pancevo. Abia după vreo 5 minute, flacăra a coborât puțin, continuând să coloreze în portocaliu întregul orizont. “Mama lor de criminali!” a exclamat Eugen Mihăescu. În timp ce bubuiturile se întețeau dinspre aeroportul Batajnica, avioanele au lansat încă 3 rachete aer-sol către rafinăria din Pancevo. Deși păreau că plutesc atât de lent către țintă, sârbii nu au reușit să le doboare. Încă 3 explozii și-au ridicat ciupercile de foc de după deal, întețind incendiul de la cele 4 rezervoare care au fost lovite. Un nor imens de fum s-a înălțat pe cer și simțeam deja miros de motorină arsă.
Ministerul Finanțelor al Marii Britanii a respins ferm o cerere prin care Ministerul Apărării solicita o suplimentare a bugetului cu suma de 1,2 miliarde de lire sterline, pentru a putea face față cheltuielilor legate de continuarea operațiunilor din Kosovo, potrivit cotidianului “The Independent“. Ministrul Finanțelor Gordon Brown a replicat că cea mai mare parte a cheltuielilor legate de aceste operațiuni trebuie acoperită din bugetul ce revine Ministerului Apărării. “Dacă forțele armate nu-și pot rezolva singure, în cadrul bugetului de care dispun, problemele cu care se confruntă, atunci care mai este menirea lor?” a întrebat el.
În timp ce îi înjuram furioși pe piloții americani, am auzit zdrăngănitul scării de metal cu ajutorul căreia ne urcam pe casa liftului. Crezând că este Teodora, care tocmai coborâse până în cameră, m-am apropiat să o ajut. Am înghețat cu mâna întinsă: pe scară urca un polițist sârb, în timp ce altul striga să coborâm imediat. Am mai apucat să le spun celorlalți să scape cumva de lanternele pe care le avea fiecare, că sârbul a și ajuns lângă noi. Mile a intervenit imediat și i-a spus că suntem ziariști români și urmărim atacurile ticăloșilor de americani, însă polițistul ne-a cerut, pe un ton răstit, să coborâm imediat în holul hotelului.
Aveam inima cât un purice, pentru că eram singurul care nu îmi puteam justifica prezența la Belgrad, deoarece nu mai aveam acreditare de război. În câteva clipe, mi s-au derulat în minte viitoarele variante ale aventurii mele în Iugoslavia. Mă și vedeam arestat, “scuturat” un pic, ca să-mi vină mintea la cap, eventual băgat puțin la pușcărie și, în fine, făcut pachet și expulzat în România. Îmi imaginam privirile ofițerilor de la Centrul militar de presă, clătinând neîncrezători din cap, în timp ce aș fi încercat să-i conving că nu înțelesesem bine că trebuia să mă întorc acasă, după ce mi-au refuzat prelungirea acreditării de război. Doar fuseseră destul de clari… În timp ce coboram scările, am profitat de neatenția polițistului din spatele meu și, simuland că m-am dezechilibrat, m-am sprijinit cu mâna dreaptă de niște cutii de carton depozitate lângă ușa de la casa liftului, lăsând, discret, să-mi alunece lanterna în spatele lor. Înțelesesem că polițiștii erau furioși, crezând că semnalizăm piloților inamici poziția noastră, cu ajutorul lanternelor.
Am coborât pe scări, pentru că Nelu blocase, ca de obicei, lifturile. Ajunși la etajul nostru, le-am cerut polițiștilor să mă lase să-mi iau actele din cameră. În timp ce le explicam că n-am pe unde să dispar și le arătam că nu am nici o legitimație la mine, l-am observat pe Eugen Mihăescu strecurându-se pe holul dinspre camera sa. Am continuat să gesticulez și i-am strigat lui Mile să le explice sârbilor ce doresc, că mie mi se împleticea limba în gură. Până la urmă, m-au lăsat, însă m-au avertizat să cobor imediat, agitându-mi pe sub nas bastoanele de cauciuc, pentru a fi mai convingători.
Am intrat în cameră și m-am uitat de jur-imprejur, căutând o idee salvatoare. Aveam pașaportul la mine, însă nu-l arătasem polițiștilor. Am luat vechea acreditare de război, dar, când să ies pe ușă, m-am gândit că e mai rău dacă o văd. Am ascuns-o într-un pachet de țigări și mi-am înfipt în piept, lângă insigna cu simbolul “Target“, pe care o purtam tot timpul, încă o insignă metalică, simbolizând vechea stemă regală a Serbiei. Inspirație salvatoare, pentru că, în momentul în care am ajuns la recepție, situația se lămurise, în special cu ajutorul lui Nelu. Acesta înțelesese imediat despre ce a fost vorba: umblând de năuc să ne caute pe acoperiș, șoferul Teodorei își aprinsese de mai multe ori lanterna, pentru că se tot împiedica de sârmele care ancorau antenele. Sârbii care locuiau în jurul hotelului au observat semnalele luminoase și au anunțat imediat Poliția, spunând că niște spioni semnalizează către piloții NATO de pe hotel “Toplice“. Până am sosit și eu, polițiștii au găsit deja lanterna tâmpitului de șofer și, după ce i-au dat cu ea peste cap, i-au confiscat-o. Au verificat acreditările tuturor și le-au găsit în regulă. Văzând că Mile glumea deja cu polițiștii sârbi, m-am îndreptat cu tupeu către ei, având în mână pașaportul și legitimația de presă de la ProTV. Zărindu-mi insignele din piept, unul din polițiști a dat, cu lehamite, din mână și a spus: “Ăsta-i de-al nostru!” După ce au dat peste cap paharele de whisky, aduse imediat de Nelu, au plecat. Nu înainte de a ne atrage atenția că, dacă mai facem gălăgie sau umblăm cu lanternele aprinse pe acoperiș, ne ia mama dracului.
După ce au ieșit pe ușă, am așteptat să se îndepărteze și am izbucnit în hohote isterice de râs. Apoi Mile s-a repezit și i-a băgat mâna în gât bietului șofer de la Radio România Actualități. Abia i-am descleștat degetele din beregata omului, care dădea deja ochii peste cap. L-am tras pe Mile deoparte și mi-am înfipt eu mâna în gâtul nenorocitului. “Dacă te mai prind pe acoperiș, te arunc cu mâna mea de acolo!” i-am urlat, lipindu-mi fața de mutra lui îngrozită. I-am dat drumul și a dispărut într-o clipă pe scari. M-am așezat pe un scaun, pentru că nu puteam să-mi mai stăpânesc tremurul genunchilor, și i-am cerut lui Dule un whisky cu gheață. “Nu sunteți nici unul normal!” mi-a spus acesta, când mi-a adus paharul. Am început să râdem din nou și să facem mișto unul de altul, amintindu-ne de fețele pe care le-am făcut când au apărut polițiștii. Fără să-l vadă nimeni, George Roncea își lăsase aparatul foto pe acoperiș.
Deodată, Mile s-a schimbat la față: “Unde-i Mihăescu?” I-am spus că l-am văzut când dispărea spre camera lui. “Aha! Bine că s-a cărat, să dăm numai noi de belea!” Marturisesc că, pe moment, m-am enervat și eu. Însă în clipa următoare, am înțeles de ce se făcuse nevăzut. “Băi, Mile, tu îți dai seama în ce belea am fi intrat, dacă îi vedeau ăștia pașaportul american?” În acel moment, am izbucnit din nou în râs și toată lumea s-a relaxat. L-am sunat pe Eugen Mihăescu în cameră și i-am spus că pericolul a trecut. Când a venit la bar, ne-a găsit tăvălindu-ne pe jos de râs: ne închipuiam ce fețe ar fi făcut polițiștii sârbi, când i-ar fi văzut pașaportul și câtă bătaie am fi luat până s-ar fi lămurit lucrurile.
O britanică în vârstă de 28 de ani va face parte din primele contingente militare care vor fi trimise în Kosovo, după retragerea forțelor sârbe, în calitate de comandant al unei echipe de vehicule blindate ce trebuiau să deschidă calea celorlalte trupe. În vehiculele ultra-sofisticate numite “Mamba negre” (de la șarpele cu același nume), căpitanul Verity Orrell-Jones și oamenii săi vor trebui să demineze drumurile din provincie după plecarea soldaților sârbi, informează cotidianul “The Guardian“. Absolventă de chimie, cpt.Orrell-Jones a părăsit Universitatea din Bristol pentru a intra în rândurile armatei britanice, în urmă cu 6 ani.
Cât am zăbovit în bar, am apucat să-mi notez că, în Kosovo, avioanele NATO au lansat, în 3 raiduri, 14 proiectile asupra localității Decani. După ora 22:30, mai multe bombe au explodat lângă Djakovica, iar ceva mai târziu, exploziile a 11 rachete aveau să rănească 4 săteni din Donje Budriga, lângă Gnjilane. Nici noi nu am avut un răgaz prea mare, pentru că, la 1:34, a început al doilea raid aerian asupra Belgradului. Ne-am luat paharele și am fugit pe acoperiș, ajungând la timp pentru a observa cum a fost încă o dată lovită rafinăria de la Novi Sad. Între timp, norul de fum care se ridica de la Pancevo se întinsese pe o distanță de cel puțin 20 de kilometri, iar vântul îl împingea spre România. Deși afară mirosea urât, autoritățile iugoslave au anunțat că norul nu conține substanțe toxice. Antiaeriana dinspre cartierele Zvezdara și Kotez a reușit să respingă atacul, care nu a fost la fel de intens ca precedentul. Una din rachetele lansate de piloții NATO a fost lovită în aer și s-a prăbușit, fără să explodeze, în grădina unui sârb, după ce i-a dărâmat acoperișul casei.
După ce avioanele s-au retras, ne-am hotărât să mergem la culcare. Împreună cu Mile și cu George Roncea, am mai rămas puțin pe acoperiș, pentru a fi siguri că atacul nu se va relua. Vorbeam aproape în șoaptă și priveam orizontul, cu ajutorul unor binocluri de operetă, pe care le cumpărasem foarte ieftin de la o tarabă din centrul Belgradului. Nu aveau o putere prea mare, însă ne bucurasem ca niște copii când le-am găsit și ne simțeam mai bine dotați pentru război. Am mai pufnit o dată în râs, când Mile ne-a explicat ce ne-ar fi făcut polițiștii, dacă ne-ar fi găsit și cu binoclurile la noi.
Deodată, am observat mișcare la unul din geamurile blocului de peste drum de hotel. Ne-am ghemuit la pământ și am privit, magnetizați, un spectacol fascinant. O tânără blondă se dezbrăca în fața ferestrei. Nu știu dacă ne observase mai devreme, însă își scotea hainele cu niște gesturi atât de lascive, de parcă ne-ar fi simțit privirile. Când și-a scos tricoul, pentru a-și pune cămașa de noapte, a rămas o clipă în dreptul ferestrei, legănând către noi o superbă pereche de sâni. Și-a ridicat cămașa deasupra capului și, după o secundă de ezitare, a lăsat-o să i se prelingă de-a lungul trupului. Semn că reprezentația se terminase, a tras draperiile și nu i-am mai văzut decât umbra, în timp ce se lăsa în brațele unui bărbat care o aștepta în pat. Deși nu ne fusese destinat, spectacolul ne-a iuțit bătăile inimii și am coborât în camere, adormind cu gândul la sânii frumoasei blonde. Am fost atenți la fereastra fermecată și în nopțile care au urmat, dar – ca orice întâmplare magică – nu s-a mai repetat.