26 ianuarie 2007
o zi tensionata si plina de peripetii. dupa noaptea furtunoasa in care am profitat cat am putut de farmecul localnicelor, ma trezesc in casa lui jakline, care ne astepta langa sezlongurile din curte, cu cafeaua aburinda.
seara aveam avion spre paris, dar eram la 83 de km de dakar, era vineri si mai trebuia sa-mi obtin si viza senegaleza. iar eu eram lefter si nici macar nu stiam cum sa ajung pana la pensiunea unde erau ceilalti prieteni. reusesc sa ma relaxez putin cand apare suleiman, care ma duce cu masina pana acolo. doar fred si jean louis se trezisera. marko inca dormea, iar alex nu aparuse.
iau 100 de euro imprumut de la jean louis si plecam impreuna intr-o piata, sa cumparam cadouri pentru cei de acasa. in primul rand, pentru marie france, sora lui, care ne facuse rost de bilete de avion dakar – paris cu doar 60 de euro ! ea lucra pentru compania star alliance si avea dreptul anual la un numar de bilete cu pret special, pe care le cedase in favoarea noastra. singura conditie era sa mai ramana locuri libere la cursa cu care dorea sa calatoreasca.
piata din mbour e fascinanta si imi aleg cu mare greutate o camasa africana, niste pantaloni colorati si cateva bratari superbe, autentice, pentru marie france. imi iau si-o tzapa, desigur: aveam nevoie de o geanta pentru lucrurile mele si ma conving unii ca sacul de carat djembe rezista fara probleme la 20-30 kg. manerele s-au rupt pana seara, desi bagajele mele nu erau atat de grele. ne intoarcem, strangem tot, vine si un tip cu o toyota cu care aranjam sa ne duca la dakar, insa alex si rod tot nu apar. colac peste pupaza, functionarii de la western union spun ca cei 500 de euro trimisi de remus, prietenul meu din bucuresti, nu au ajuns !
imi iau inima-n dinti si sun la ambasada noastra din senegal. oamenii sunt, pe buna dreptate, suparati si imi dau numarul de telefon al lui george, un libanez cu multe relatii in dakar, singurul care ar mai putea sa ma scoata din rahat. tipul e foc si para si nu inghite povestea pe care o inventasem ca scuza pentru intarziere: “nu veni la mine cu vrajeli din astea ! v-au luat mintile gagicile din senegal si ati uitat de voi ! acum, descurca-te, ca eu nu ma mai bag !” era ora 15:30. ma panichez un pic si reusesc sa-i bag in viteza pe francezii mei. apare si alex si, in sfarsit, plecam spre dakar.
pe drum, ne oprim in orasul saly si mai incerc o data la western union. dau peste un functionar mai amabil, care imi explica: “da ! banii exista, codul e ok, numai ca au fost trimisi in… sudan, nu in senegal ! expeditorul trebuie sa ii retrimita in tara corecta !” zapacitul de remus, incurcase sudanul cu senegalul ! cedez nervos si ma las in voia sortii. ca sa ma linisteasca, jean louis ma asigura ca, daca la cursa spre paris va mai fi un singur loc, voi pleca eu. ma pufneste rasul: pe masura ce ne apropiem de dakar, soseaua devine tot mai aglomerata. la periferia capitalei senegaleze se circula bara la bara, cu incetinitorul si ajungem in centru abia pe la ora 18:00.
printr-o minune, gasim rapid sediul firmei lui george si il rog pe jean louis sa vina cu mine. libanezul e un tip misto si ma asteapta impreuna cu un mare sef din politie si un ofiter al serviciilor de securitate senegaleze. stau cu capul in pamant in timp ce toti trei ne cearta pentru iresponsabilitatea mea. apoi incep sa faca haz de necaz si imi explica singura varianta pe care o am: ministerul de interne s-a inchis de doua ore, nu lucreaza sambata si duminica, luni si marti e sarbatoare, asa ca pot sa obtin viza abia miercuri. sunt distrus, pentru ca duminica am bilet de avion din lyon spre bucuresti. cei trei se inmoaie un pic si intorc hartiile mele pe toate fetele. politistul imi spune ca as putea merge la aeroport, sa le explic situatia si DOAR daca par sa inteleaga, sa incerc sa le dau o spaga.
plecam spre aeroport. aglomeratie infernala. se construieste noua autostrada. mergem bara la bara pe un drum de pamant rosiatic. aeroportul e un turn babel din care nu inteleg nimic. il intalnim pe pat, care venise din saint louis direct la dakar. bem doua beri in restaurant. nu inteleg cum ne descopera pilotul avionului cu care trebuie sa plecam. un tip carunt, cu parul valvoi si fata de capitan de vapor. optimist si amabil. ne invartim dezorientati prin aeroport. pilotul ne spune ca mai are doar un loc. prietenii mei ma imping spre ghiseul politiei de frontiera. arat pasaportul cu viza de intrare in senegal anulata si faxul de la ministerul de interne. politistul nu intelege nimic. aud numele meu strigat pe megafoanele aeroportului. aude si el, dar tot nu pricepe. apare, salvator, pilotul si ii bate cu pumnul in geam: trebuie sa decolam spre paris. politistul e depasit de situatie si imi pune viza de iesire din tara. pilotul rade, ma ia de umar si ma conduce la avion. pana sa ma dumiresc, ma aseaza pe scaunul din primul rand si imi da un pahar de sampanie. decolam, dar am senzatia ca inca visez.
la 6:00, aterizez la paris, unde ma asteapta sotia si sora lui jean louis. imi spun ca ceilalti vor veni cu avionul de luni si ma conduc la gara, de unde iau tgv-ul spre lyon. pe drum adorm si, cand ma trezesc, afara e zapada. in lyon ma asteapta prietenul meu, louis perego, directorul de la radio d’ici din saint julien molin molette. seara, stam la o bere in fata semineului si radem cand vizionam imaginile filmate in voiajul nostru african. luni dimineata, aterizez la bucuresti si ma cuprinde un dor napraznic de africa. i’ll be back !