Dimineața de 18 decembrie 1989 m-a găsit la prietenul meu Gabi, care avea un apartament la parterul unui bloc de lângă Bastion. Nu reușisem să dorm deloc. Am ieșit pe străzi să văd urmele luptelor. În fața librăriei “Mihai Eminescu” din Piața Operei, încă se mai vedea o grămadă de cenușă, din care adierile vântului smulgea câte-o pagină arsă pe jumătate, din volumele cu opera de inestimabilă valoare a lui Ceaușescu. Autoritățile aduseseră meșteri care erau zoriți să înlocuiască vitrinele sparte. Parfumeria de vis-a-vis de cofetăria “Violeta” era o ruină, iar pereții negri și arși ai blocului aminteau de incendiul de aseară. Toată piața era plină de trupe de Miliție și gărzi patriotice, comandate de civili în scurte de piele gri-petrol, cu automate de gât, care se răsteau la oamenii ce nu grăbeau pasul și priveau cu nedisimulată satisfacție urmele luptelor. Se decretase stare de necesitate și timișorenii nu mai aveau voie să circule pe stradă în grupuri.
În dimineața aceea, am făcut una din cele mai mari nebunii din viața mea. Mă întâlnisem cu Zoran și Cristi, doi dintre cei mai buni prieteni ai mei, studenți la Medicină. Ne povesteam prin ce trecusem peste noapte și eram îngrijorați că la Radio Europa liberă, nu se pomenise încă nimic despre ce se întâmplase. Circulau tot felul de zvonuri prin oraș, despre mii de morți și răniți. Cristi a venit cu ideea să mergem la Spitalul județean, să vedem cu ochii noștri adevărul. Prietena lui de atunci era fiica profesorului Aurel Mogoșeanu, șeful Sectiei Anestezie-Terapie Intensivă (ATI), care îl simpatiza. Și-au luat halatele, iar Zoran mi-a dat și mie unul, de la el.
Spitalul județean era înconjurat de soldați, iar la intrare, era un civil înalt și solid, în aceeași scurtă din piele gri, cu un automat cu pat rabatabil la gât. Ne-a privit cu o figură de gheață, dar n-a zis nimic, văzându-ne cu halatele albe sub braț. “Studenți,” a explicat Cristi și ne-a lăsat să trecem. În inconștiența noastră, nu ne-a fost teamă nici o clipă că ar fi putut să ne legitimeze și, cum eu nu aveam carnet de student, am fi dat de dracu’. În holul spitalului, ne-am îmbrăcat din mers cu halatele, moment în care am izbucnit toți trei într-un râs isteric: halatul meu nu avea o mânecă! Eram nebuni de legat! Zoran a găsit într-o clipă soluția: mi-a smuls și cealaltă mânecă. Nici azi, după 20 de ani, nu înțeleg cum de nu s-a prins nimeni de impostură.
Doctorul Mogoșeanu a înțeles dintr-o privire de ce am venit. Și-a păstrat calmul și ne-a trimis pe secție. Saloanele erau pline de oameni răniți în noaptea care trecuse. Am citit cu ochii noștri fișele de observație, care aveau să dispară pentru totdeauna în zilele următoare. Diagnosticele erau aproape identice: “plagă împușcată” sau “plagă împușcată transfixiantă“. Unii erau în stare gravă, alții aveau răni mai ușoare. Ne priveau cu suspiciune și doar câțiva au îndrăznit să vorbească cu noi. Erau speriați și ne întrebau dacă lumea a mai ieșit în stradă. Îmi amintesc că unul dintre ei ne-a povestit că fusese împușcat din întâmplare, când ieșise de la film, din cinema “Studio” și habar n-avea ce se întâmpla afară. Îl țin minte pentru că l-am revăzut după 22 decembrie, pe un post de televiziune, cu o altă poveste, plină de eroism, în care el fusese în primele rânduri ale manifestanților anti-ceaușiști când Armata a deschis focul. Nu am aflat niciodată când a spus adevărul, însă doar câțiva dintre răniții care au vrut să vorbească cu noi ne-au mărturisit atunci că au fost împușcați în timp ce demonstrau. Ceilalți au preferat să ne mintă că au fost loviți de gloanțe ricoșate și își exersau cu noi povestea pe care o inventaseră pentru viitoarele anchete. Unul dintre ei ne-a dat un număr de telefon și ne-a rugat să-i anunțăm familia.
Povesteau că securiștii au vrut să-i împiedice pe medici să-i trateze, însă aceștia nici n-au vrut să audă de așa ceva. Profesorul Mogoșeanu ne-a spus că nu le-a permis, deocamdată, celor de la Securitate să-i ancheteze pe răniți, însă se temea că nu va putea să-i oprească prea mult timp. Întreaga secție ATI era plină de răniți. Cred că am văzut cel puțin 40. Am vrut să coborâm la subsol, să mergem să vedem câte cadavre de oameni împușcați sunt la Morgă, însă am fost opriți pe culoarul care dădea spre intrarea la Morgă de un alt securist și n-am insistat. Profesorul Mogoșeanu ne-a sfătuit să plecăm acasă, până nu se prinde careva că nu aveam ce să căutăm acolo. Le-a spus lui Cristi și lui Zoran că pot veni altă dată, dacă vor să-i asiste pe medici, dar fără mine. Am ieșit din Spitalul județean și am plecat pe jos spre strada Cluj. N-am fost în stare să scoatem un cuvânt până am ajuns prin dreptul căminelor studențești. Eram copleșiți de ceea ce văzusem.
Pe străzi, simțeai o tensiune aproape insuportabilă. Oamenii erau încordați, însă puteai observa o hotărâre ciudată în privirile lor, care îți dădea încredere. Știau că am pornit cu toții pe un drum fără întoarcere. După noaptea care trecuse, nimic nu mai putea fi la fel. Informațiile circulau cu o viteză incredibilă, sub formă de zvonuri. Am aflat rapid că Securitatea începea să adune cadavrele celor împușcați. La pușcăria de pe strada Popa Șapcă, erau anchetați cei arestați în ultimele două zile. Laszlo Tokes dispăruse, ridicat de acasă de securiști, însă nimănui nu părea să-i mai pese de soarta lui. Acum, aveam de dus o altă bătălie. Cel mai mult ne îngrijora plecarea lui Ceaușescu în Iran. Ne lăsase pe mâinile nevestei și a acoliților săi, ale căror cruzime și lipsă de scrupule deveniseră legendare.
Prietenul meu Liviu Butoi l-a sunat pe Mircea Tiberian la București și i-a povestit la telefon ce se întâmplase. La fel ca el, au făcut mulți. În sfârșit, Europa liberă a început să transmită știri despre zilele de 16 și 17, cu mărturii ale unor cetățeni străini de origine română, care apucaseră să iasă din țară, înainte de a se închide granițele. Noi ne-am strâns acasă la familia Timoceanu și fiecare a povestit ce aflase peste zi. Cea mai optimistă veste a fost că muncitorii din marile intreprinderi pregăteau o grevă generală, în timp ce secretarii de partid compuneau mesaje de condamnare a huliganilor care au devastat orașul.
TAB în flăcări în fața Catedralei din Timișoara în decembrie 1989
După apusul soarelui, s-au mai auzit scandări și rafale de armă automată, mai ales în Calea Girocului. Un grup de colindători s-au adunat pe treptele Catedralei, în frunte cu un tânăr care desfășurase un drapel cu stema decupată. Imediat, pe trotuarul de peste drum s-au strâns câteva sute de timișoreni. Victor Popa, pe care l-am cunoscut mai târziu, când lucra la TVT’89 și locuiește lângă Catedrală, a filmat o scenă incredibilă, care a făcut mai târziu înconjurul lumii. Două TAB-uri au trecut prin fața Catedralei și au deschis focul asupra manifestanților. În mod eronat, este atribuită data de 16 decembrie 1989 acestei filmări, care a fost făcută – în realitate – pe 18 decembrie.
Trei oameni au fost uciși, iar patru au fost răniți. Ceilalți au încercat să se ascundă în catedrală, însă ușile lăcașului fuseseră încuiate după slujbă.