31 mai 1999
Oricum, n-am dormit foarte mult, pentru că, la 8:47, s-a dat din nou alarma. Inițial, n-am crezut că e ceva serios, dar am auzit vuiet de avioane. Mile Cărpenișan s-a îmbrăcat mai repede decât mine, deși i-am spus că afară soarele e prea puternic ca să vedem ceva. Am avut dreptate. Nu reușeam să distingem nimic pe cer, însă la 9:17, o bubuitură a răsunat dinspre dealul Avala. Un firicel de fum a început să se ridice de acolo. Nu ne-am dat seama de unde vin celelalte 4 bubuituri care s-au auzit imediat după aceea. Am înțeles că proiectilele loviseră drumul dintre Ripanj și Ivanovic. Lângă Obrenovac, o femeie a fost rănită, când o bombă i-a distrus casa din satul Drazevac, două proiectile au avariat instalațiile electrice de la Boljevac, iar alte 4 au explodat lângă emițătorul de pe muntele Zvecka. Ceva mai devreme, fără să explodeze, o rachetă a distrus o casă în satul Rajkovac, de lângă Mladenovac. Alarma a încetat la 9:39 și am coborât în cameră. Pe hol, l-am întâlnit pe Eugen Mihăescu, care ne-a reproșat că nu l-am chemat pe acoperiș, însă i-am explicat că – oricum – era imposibil să vezi ceva în lumina puternică a soarelui.
Ne-am adunat în barul hotelului și, la o cafea, ne-am sfătuit cum să ne împărțim “sarcinile”, ca să aflăm cât mai multe și să nu ne călcăm în picioare. Mile s-a dus la Centrul militar de presă, unde avea acces fără probleme, fiind acreditat. A reușit să-l acrediteze și pe vărul său, însă cu greutate, pentru că acesta lucra ca freelancer și făcea fotografii pe care urma să le vândă unor ziare și reviste din Germania. Noroc că avea și pașaport românesc și că, de puțină vreme, la Centrul militar de presă venise și Slobodan Kreckovic, fostul viceconsul iugoslav la Timișoara, pe care îl cunoșteam cu toții și care l-a ajutat mult. Problema cea mai mare a fost să explice cum a ajuns la Belgrad, pentru că Mile îl băgase în țară fără să anunțe că Dobrivoi este jurnalist, iar sârbii cereau o serie de formalități greoaie pentru ziariști, înainte de a le permite intrarea în Iugoslavia.
Eu am rămas la Media Center, unde eram de-al casei. Am aflat că, la Surdulica, unde NATO bombardase azi-noapte sanatoriul, s-ar putea să fie mai mult de 20 de morți, pentru că autoritățile se temeau că există încă oameni îngropați sub dărâmături. În afara bătrânilor internați acolo, în câteva pavilioane ale sanatoriului fuseseră adăpostiți mai mulți refugiați din Croația, Bosnia și Kosovo. Surdulica părea un loc blestemat, pentru că, în 27 aprilie, unul din proiectilele lansate de piloții NATO asupra unei cazărmi ratase ținta, provocând cel puțin 20 de victime printre civili.
Evident, NATO a dezmințit informațiile potrivit cărora ar fi bombardat, în noaptea de duminică spre luni, un sanatoriu din Surdulica, cauzând moartea a cel puțin 20 de persoane, relateaza AFP. Potrivit colonelului Konrad Freytag, purtătorul de cuvânt al generalului Wesley Clark, avioanele Alianței Nord-Atlantice au atacat o cazarmă și un depozit de muniție, aflate în apropiere de Surdulica. “Aceste două ținte erau obiective militare legitime și ambele fuseseră deja vizate,” a anunțat colonelul Freytag. “Toate proiectilele și-au atins ținta. NATO nu poate confirma afirmatiile facute de sarbi privind victimele sau pagubele colaterale de la Surdulica.”
Bilanțul atacurilor din ultimele 40 de ore a fost tragic: 37 de morți și peste 100 de răniți. Toți civili. Și la Belgrad a fost anunțat un program de întrerupere a distribuirii curentului electric, pe cartiere. Deocamdată, centrul orașului încă era privilegiat și nu era inclus în acest program, însă cine știe ce ne mai aștepta. Ca să vedeți ce preocupari aveam noi în vreme de război: trebuia să ținem minte să ne cumpărăm pastile pentru aparatul împotriva țânțarilor, care își făcuseră apariția tot mai insistent. Primăria capitalei iugoslave a anunțat că, din cauza raidurilor aeriene, nu poate ridica avioanele utilitare, ca să împrăștie insecticide și solicita locuitorilor înțelegere pentru situația creată.
Deși orașul nu a fost atacat, n-am fost scutiți de bubuituri nici astăzi. La 11:30, într-un cartier de la periferie, a fost detonat un proiectil neexplodat. La 14:59, încă un avion a spart bariera sonică în apropiere, zguduind văzduhul. Am auzit o altă detonație puternica, la 15:50, despre care Comandamentul Apărării civile a anunțat că a avut aceeași cauză, însă de această dată, cu toții am simțit că a fost explozia unui proiectil, care lovise, probabil, un obiectiv militar. Mi-am mai notat că, la 12:55, asupra dealului Arapov și a satului Donje Sinkovce, de lângă Leskovac, au fost lansate 5 proiectile, în timp ce alte 2 explodau la 20 de kilometri distanță, în apropierea satului Medje.
La 15:30, în timpul bombardamentului asupra orașului Novi Pazar, s-au înregistrat din nou “pagube colaterale“. Unul din cele 14 proiectile de mare putere lansate de avioanele NATO a căzut lângă autogară și a lovit în plin un bloc cu 4 etaje. Primul bilanț al victimelor indica 11 morți și 23 de răniți, iar imaginile pe care le-am văzut filmate acolo erau îngrozitoare. Opt dintre morți erau – pur și simplu – rupți în bucăți. Între orele 17:01 și 18:25, a fost alarmă și la Belgrad, însă atacurile s-au concentrat asupra localităților din jur. Patru proiectile au explodat la Obrenovac, două au încercat să nimerească emițătorul radio de la Zvecka, două au căzut lângă satul Veliko Mostanice și alte trei au explodat la Ostruznica.
Ministrul francez al Afacerilor Externe Hubert Vedrine a declarat că războiul din Kosovo se apropie de momentul decisiv și că următoarele zile vor fi foarte importante, informează AFP. Întrebat la Bruxelles, cu ocazia reuniunii Consiliului Miniștrilor de Externe din țările UE, despre ultimele luări de poziție ale autorităților de la Belgrad, Vedrine a declarat că “trebuie acționat cu prudență și cu exigență, dar, în același timp, trebuie să nu se treacă pe lângă ceea ce ar putea fi începutul unei veritabile schimbări“.
Astăzi, Slobodan Milosevic a dat încă o dovadă a măiestriei sale politice. I-a convocat la o discuție pe toți liderii partidelor politice importante, pe care i-a convins să ceară Consiliului de Securitate al ONU adoptarea de urgență a unei rezoluții bazate pe principiile G-8, pentru încheierea agresiunii împotriva Iugoslaviei. Ca de fiecare dată, președintele iugoslav a evitat să fie cel care face astfel de solicitări, pentru a-și păstra imaginea de om care nu cedează în fața dușmanului. De această dată, nici nu cred că i-a fost prea greu să-i lămurească pe ceilalți politicieni să ceară oprirea războiului, aceștia dorind sincer să scape de această situație de criză, în care erau absolut incapabili să se descurce.
Cu ajutorul profesorului Lucian Pavel, am reușit să aflu mai multe amănunte despre bombardamentul de ieri după-amiază de la Novi Sad. Profitând de vremea superbă, un grup de tineri se dusese să facă plajă și baie în Dunăre, pe locul unde, până anul trecut, fusese amenajat un ștrand. Anul acesta, ștrandul nu mai fusese deschis, pentru că se afla prea aproape de clădirea Televiziunii, în permanență bombardată, și a scheletului podului Sloboda, prăbușit în valurile Dunării de rachetele NATO. “Pe la ora 14:00, când făceam baie, a sunat alarma,” povestea Snezana, o tânără de 29 de ani. “I-am văzut pe oameni cum se ascundeau și adăposteau într-un tunel bacul cu care se traversează acum Dunărea. Noi am mai rămas să fumăm o țigare. Deodată, am observat o rachetă care se îndrepta spre clădirea televiziunii. M-am aruncat pe nisip și mi-am acoperit urechile cu palmele. Băieții care erau cu noi au sărit și ne-au acoperit cu trupurile lor. După o detunătură cumplită, am văzut ciuperca exploziei și bucăți de beton au sărit în toate direcțiile. Am fugit să ne adăpostim și mi-am uitat prosopul pe plajă. Îmi pare rău că n-am îndrăznit să mă întorc să-l iau, pentru că mi-ar fi amintit toată viața prin ce am trecut.”
Iugoslavia dispune de circa 60 de kilograme de uraniu puternic îmbogățit, care riscă să cadă în mâinile unor grupuri scăpate de sub control, afirmă în ediția sa din luna iunie, revista “Jane’s Intelligence Review“. Aceste rezerve de uraniu – dintre care 10 kilograme sunt radioactive – se află la Institutul de Științe nucleare de la Vinca, în apropiere de Belgrad, unde este stocat, de asemenea, și combustibilul folosit, pe baza căruia, după retratare, s-ar putea obține 5 kilograme de plutoniu. “Jane’s” afirmă că serviciile americane de informații sunt îngrijorate în privința unei posibile utilizări a acestui uraniu, care, integrat unor explozibili convenționali, ar putea furniza Belgradului arme radiologice. Astfel de arme nu cauzează explozii puternice, însă pot dispersa materialul radioactiv în doze concentrate.
“Prezența uraniului puternic îmbogățit într-o regiune instabilă este și cauza unor îngrijorări de altă natură,” notează revista, care prezintă alte două ipoteze. Prima ar fi furtul acestor substanțe în scopul revinderii lor prin intermediarii ruși, care “au o oarecare experiență în materie”. Țările destinatare ar putea fi Irakul, căruia, în trecut, Iugoslavia i-a furnizat echipamente militare, sau Libia. O altă posibilitate ar fi ca Milosevic să se prevaleze de aceste substanțe ca de un mijloc de a exercita presiuni în timpul unor viitoare negocieri. “Jane’s” publica o hartă a Serbiei pe care sunt marcate cele două reactoare nucleare ale sale, situate în nord-estul Belgradului, precum și 8 unități de cercetare nucleară, dintre care 5 se afla la vest de Belgrad, una la Zemun, una la Novi Sad și una la Kragujevac. Harta identifică, de asemenea, 3 uzine de arme chimice, una la Baric, una la Lucani și una la Krusevac, la 30 de kilometri de granița cu Kosovo.
În timp ce mă aflam la Media Center, Eugen Mihăescu m-a rugat să-i transmit pentru “Cotidianul” încă un mic eseu scris la Belgrad. Se numea “Totul e paradoxal” și îl scrisese pe câteva bucățele de hârtie:
“Incredibil, NATO ne-a tăiat înghețata, nouă, jurnaliștilor români. Nu-i curent… Nu se poate transmite această senzație de pace, de viață normală care-și continuă ritmul. Zile liniștite, după nopți de război. Nopți fără dragoste, dar nedormite. Aseară, luam masa cu doi prieteni. Parcă eram la mare, după o zi de plajă. Eram în vacanță. Mici, bere, lăutarii cântau “Dunărea albastră“, o echipă a RTL-ului filma lăutarii. Deodată, urletul sirenelor a tăiat ritmul. Nimeni nu se mișca, totul continua. Ceva mai târziu, pe acoperișul hotelului, asistam la o noapte ce părea de Revelion. În care focurile de artificii brăzdau cerul, iar lumea la geamuri participa la distracție. Era prima zi a anului 2000. Nu-i adevărat, chiar acum trece un avion foarte jos. E liniște. Păsările zboară la sol înnebunite. Un copil țipă vesel, jucând șotron. Ei bine, de necrezut, nici o bubuitură și iată că a sosit pe tavă înghețata topită de căldură, înghețata cu multe căpșuni. Nici un român nu și-ar crede ochilor să vadă cum se petrec lucrurile aici. Căci e mai orb decât orbul cel ce nu vrea să vadă, zice un proverb chinez. Cineva îmi povestea cum, în timpul bombardării Ministerului Apărării al Republicii Federative Iugoslavia, atașatul nostru militar și unul dintre secretarii Ambasadei României se băteau pentru locul de sub birou, să se adăpostească, bineînțeles. Să fie oare adevărat? De necrezut. E drept că rachetele cădeau vizavi. Totul e paradoxal. În ultimele 24 de ore, în Iugoslavia au fost omorâți de agresiunea criminală a NATO 37 de oameni nevinovați și peste 100 au fost răniți. Și ei, nevinovați. Eugen Mihăescu, Belgrad, 31 mai 1999.”
Înainte de a ne întoarce la hotel, ne-am oprit să bem o cafea pe terasa din Trg Republike. Ieri, Eugen Mihăescu ceruse o înghețată și, văzând minunăția pe care i-a adus-o chelnerul, n-am rezistat ispitei și ne-am comandat și noi. Era delicioasă și îmi amintea de cea pe care o mâncasem în Franța, la o gelaterie vestită din Lyon. Înghețata se amesteca cu frișca proaspată și, în timp ce ne înfigeam lingurițele în cupa de sticlă, descopeream felii mari de căpșuni. Astăzi, n-am mai putut să ne satisfacem acest capriciu. Cu o față tristă, chelnerul ne-a arătat cu capul spre frigiderele goale. Nu era curent și abia atunci am realizat că nicaieri nu cânta muzica.
Am cerut niște ness-uri și ne-am hotărât să ne transmitem corespondențele chiar de pe terasă. Din când în când, privirile noastre urmăreau silueta unei fete frumoase și zâmbeam. Mile și-a transmis relatarea lui, iar eu așteptam să-mi vină rândul. Nu era Beavis de serviciu, iar tipul care-l înlocuia la sunet m-a sunat și mi-a spus doar atât: “Rămâi pe linie.” Și am auzit jurnalul. A urmat o lungă așteptare. 10 minute, 20, 30 și nu mai venea rândul știrilor despre războiul din Iugoslavia. Ceilalți mă întrebau ce se întâmplă și dădeam din umeri. Am încercat să mă fac auzit, dar nimeni nu mă băga în seamă. Mă lăsaseră pe linie și parcă uitaseră de mine. Telefonul se încălzise și vedeam cum mi se termină bateria. Și tot nu-mi venea rândul. Erau niște știri despre problemele de la admitere, a fost invitat în studio ministrul Andrei Marga, apoi alte știri. Eram turbat de furie.
În general, când era Beavis de serviciu, dacă nu avea timp să mai vorbească cu mine, măcar verifica, din când în când, dacă legătura nu s-a întrerupt. Sau mă anunța ora aproximativă la care urma să intru în direct și revenea cu 5 minute înainte. De această dată, nimic. Mi-a venit rândul abia după 50 de minute de când așteptam la telefon. M-am stăpânit și mi-am transmis corespondența, după care l-am sunat pe Horia Enășel și am făcut un scandal monstruos, explicându-i că, în condițiile în care eu nu știu cum să-mi mai economisesc bateriile telefonului mobil și le încarc când apuc, stau aiurea în legătură cu Bucureștiul. L-am amenințat că, data viitoare, voi închide – pur și simplu – telefonul. Și n-au decât să intre în panică până mă prind din nou. Horia mi-a promis că-l va pedepsi pe vinovat și va avea grijă să nu se mai întâmple așa ceva.
Parcă aflând de necazurile mele, sârbii au pornit din nou distribuirea curentului electric. M-am liniștit cu greu și mă durea capul. Nu mai știam dacă de nervi sau din cauza telefonului mobil. Pe drum spre hotel, am trecut pe lângă clubul de jazz al unui vestit muzician de avangardă din Iugoslavia, Oliver Mandic. Era plin de tineri, și înăuntru, și pe mica terasă din față. Lângă intrare, pe o tablă de lemn, scria cu cretă că băuturile au “preț de război“: toate costă 10 dinari, iar militarii au primul rând din partea casei. Ne-am oprit lângă Centrul Cultural Francez, Eugen Mihăescu făcând pentru noi o adevărată cronică de artă a zidurilor devastate și acoperite cu grafitti. Spre încântarea noastră, și-a continuat demonstrația și în fața centrelor culturale american, britanic și german, explicându-ne valoarea artistică și simbolică a acestor grafitti, considerate, mai ales în SUA, o formă a artei moderne.
“UCK este în continuă transformare, atât din punct de vedere politic, cât și militar,” a declarat Hashim Thaqi, conducătorul politic al organizației, într-un interviu acordat ziarului britanic “The Guardian“, la scurt timp după întâlnirea cu ministrul de Externe Robin Cook. “Forțele noastre se organizează și se profesionalizează: suntem o armată, cu o structură și o ierarhie, nu doar o serie de grupări înarmate. În schimb, ceea ce zice Rugova nu are nici o importanță. El nu mai are nici un control politic sau militar asupra a ceea ce urmează să se petreacă.” Întrebat de unde provin armele cu care este dotată UCK, Thaqi a răspuns: “de la prieteni democrați din Vest”, însă nu a vrut să precizeze dacă acest ajutor este furnizat cu vreo aprobare din partea guvernelor. “Poate istoria o va spune,” a comentat el.
Ajunși la hotel, n-am avut prea mult răgaz să ne tragem sufletul. La 20:33, au sunat sirenele alarmei aeriene. Hotărâsem să mâncăm la restaurantul hotelului, însă domnul Mihăescu nu a fost la fel de încântat ca și noi de cină, așa că i-am promis că, de acum înainte, de câte ori NATO ne va da voie, vom mânca seara în oraș. În Kosovo, deja căzuseră primele dintre cele peste 100 de bombe ce aveau să fie lansate de piloții NATO în cele 24 de raiduri în care au atacat provincia. Cel mai grav afectată a fost regiunea orașului Prizren, în care, de dimineață și până la ora 22:00, au explodat 82 de proiectile, dintre care 20 în raionul Gorozub, de lângă frontiera cu Albania.
La 17:30, zece rachete loviseră satul Rades, de lângă Dragas. Între 18:45 și 18:55, alte 8 explodau în satul Pirane. La 19:30, a fost atacată zona Priștinei, fiind bombardate aeroportul Slatina, orașul Lipljan și releul de televiziune de pe dealul Brankov, de lângă Zubin Potok. Priștina avea să mai fie bombardată după miezul nopții, când bombele au căzut între depozitele “Jugopetrol” și cimitirul din cartierul Gazimestan. Între 20:00 și 22:00, alte 6 proiectile au lovit satul Vlasnja. Patru atacuri puternice au fost înregistrate asupra localității Bujanovac, unde au explodat 30 de bombe, și nu a fost ocolit nici emițătorul de televiziune de pe muntele Pljackovica, de lângă Vranje.
Amnesty International a făcut publice o serie de mărturii ale femeilor victime ale unor violuri colective, timp de 3 zile, într-un sat din apropiere de Suva Reka, informează AFP. Mai multe femei, ținute în captivitate de la 21 la 23 aprilie de forțele sârbe, au fost violate, potrivit organizației, care, din motive de securitate, nu a dat publicității nici numele martorilor, nici cel al satului. “La 21 aprilie, bărbații tineri din sat au fugit din calea forțelor sârbe, lăsând în urmă circa 300 de femei, copii și 11 persoane în vârstă,” potrivit unui comunicat al Amnesty International, făcut public la Kukes. “Bărbații cu vârste între 50 și 90 de ani au fost separați de restul sătenilor și nu au mai fost văzuți în viață. Femeile cu copiii au rămas închise în trei case. Trei femei au declarat că au fost violate, iar mărturiile lor și ale altora lasă în mod clar să se înțeleagă că au fost și alte victime. Este foarte dificil să îi chestionăm pe refugiați. Sunt traumatizați, adesea confuzi și uneori le este frică să vorbească, deoarece o parte a familiei lor a rămas în Kosovo. Există numeroase crime și violuri, dar noi nu putem afirma că au existat execuții masive generale și până acum, nu avem nici o dovadă de genocid,” a explicat un purtător de cuvânt al organizației.
La 21:30, când abia terminasem de mâncat și ne-am oprit în bar, să bem o cafea, am auzit 4 bubuituri, după care becurile au clipit, parcă nedumerite, de câteva ori și am rămas în întuneric. Din nou, 4 rachete de croazieră – pentru că nu se auzise nici un avion – au lovit stațiile de transformare de la Bezanijska Kosa și Lestane, din cartierul Novi Beograd. De pe acoperiș, vedeam două coloane albicioase de fum și oamenii au început să-și aprindă lumânările prin case. La radio s-a anunțat că echipele de intervenție au început imediat să remedieze avariile, însă, în mai puțin de o oră, presiunea apei la robinete a ajuns la zero. Deși, după 3 ore, curentul a revenit într-un sfert din Belgrad, nici până dimineață, rezerva de apă a orașului nu a depășit 12,5 % din capacitatea normala și nu putea fi distribuită populației.
Al doilea raid aerian, de la miezul nopții, ne-a surprins pe acoperiș, comentând războiul. Cred că păream desprinși dintr-un film suprarealist: patru oameni stând pe scaune destul de confortabile, pe casa liftului unui hotel dintr-un oraș, în plin bombardament, înconjurați de sticle goale de Coca-Cola, bere și whisky. Unul cu casca unui radio minuscul în ureche, altul cu un aparat foto de gât. Și toți cu ochii ațintiți pe cer, către cele patru puncte cardinale. Avioanele veneau dinspre nord (din nou din spațiul aerian ungar sau românesc) și au atacat mai întâi orașul Pancevo. Opt proiectile au lovit obiective din nordul localității, din zona fabricii de avioane, unde vedeam un mare incendiu, iar unul a explodat în satul Omoljica. Antiaeriana Belgradului a intrat imediat în acțiune și a acoperit orizontul cu o pânză de foc. Piloții NATO nu au reușit să lanseze decât 3 rachete spre capitala iugoslavă, două lovind cazarma Zuce, iar una explodând pe dealul Avala. După care, riposta fiind prea puternică, au fost nevoite să se retragă.
S-au dus spre vest, atacând în 3 raiduri orașul Smederevo, pe care nu-l vedeam din cauza dealurilor, însă observam cerul înroșit de flăcări și tirurile antiaerienei. Fuseseră bombardate depozitele “Jugopetrol” din zona industrială și stația de transformare a energiei electrice de la combinatul “Sartid“. În același timp, alte avioane bombardau, pentru prima oară de la începutul războiului, orașul Kikinda, situat la câțiva kilometri de granița cu România. Aici, 3 proiectile au lovit o cazarmă din zona de sud-est, iar unul a distrus calea ferată către Timișoara, în zona satului Banatsko Veliko Selo. La ora 2:00, am văzut bombardamentele asupra Novi Sad-ului, proiectilele explodând în satele Cenej și Pezicevi, de la periferie. Locuitorii din Novi Sad se chinuiau fără apă și curent electric de duminică.
Uniunea Europeană estimează că, în cazul în care situația din Iugoslavia nu se agravează, consecințele economice pentru România sunt relativ limitate, a declarat directorul general pentru Afaceri Economice și Financiare din cadrul Comisiei Europene, Giovanni Ravasio. “Reformele economice din România nu sunt afectate de situația din Kosovo,” a spus el. Oficialul comunitar a apreciat că România ar da un semnal negativ instituțiilor internaționale în cazul în care ar explica o încetinire a reformelor prin situația din Iugoslavia. “UE ar putea acorda României, în contextul crizei din Kosovo, fonduri suplimentare, dar statele membre se vor întreba dacă România are capacitatea de a le absorbi în programe eficiente,” a adăugat și directorul general pentru Relațiile cu Europa Centrală și de Est din cadrul Comisiei Europene, Francois Lamoreux. “Noi credem că da.”
Ne-am gândit că atacurile s-au potolit și am coborât să dormim. Însă la 4:00, m-au trezit bubuiturile unor explozii. Mile a mormăit că el nu mai urcă pe acoperiș și m-am dus doar eu, amenințându-l că – data viitoare – va fi rândul lui. Când am ajuns sus, am mai văzut cum trage antiaeriana dinspre nord-vest și atacul a fost din nou respins. Coborând în cameră, nu mi-am putut reține un zâmbet: în sfârșit, cineva sforăia din nou în patul vecin. La 6:03, când m-au trezit alte bubuituri, n-am mai urcat nici eu. Se luminase de ziuă și știam că atacul nu va ține prea mult. Într-adevăr, la 6:25, a sunat încetarea alarmei aeriene. Înainte de a adormi liniștit, am mai verificat o dată robinetele. Degeaba. Erau tot seci.