7 aprilie 1999
M-am trezit bine dispus: după-amiază urma să mergem la meci. Am plecat spre centrele de presă. Era soare, frumos, dar mă grăbeam să termin ce aveam de lucru, ca să pot sta liniștit la meci. În Trg Republike, lângă o terasă, două echipe jucau baschet. Și-au adus două panouri, au improvizat un careu și jucau, în semn de protest împotriva războiului. Sportivii erau de la mai multe echipe din prima ligă iugoslavă.
La Centrul militar de presă am răsfoit buletinul pe care îl editau zilnic. Printe alte informații pe care deja le aflasem, ba chiar cu mai multe amănunte, am văzut că Ministerul iugoslav al Muncii a anunțat că peste 1.800 de persoane – dintre care 500 de copii – au rămas fără adăpost din cauza bombardamentelor.
Într-un interviu pentru cotidianul bulgar “Monitor“, Zoran Djindjic, președintele Partidului Democrat, a atras atenția asupra enormelor deservicii aduse Opoziției sârbe de raidurile NATO împotriva Iugoslaviei. Din păcate, fără a fi ascultat de cineva. “Acum, este dificil să explici oamenilor că Serbia trebuie să facă parte din Europa. Este dificil să explicăm că prietenii noștri ne bombardează, ne distrug fabricile, podurile, viața. NATO este o organizație teroristă, al cărui obiectiv este modificarea granițelor. Dacă această intervenție militară nu ar fi avut loc, 1999 și 2000 ar fi fost anii schimbărilor democratice în Iugoslavia. Acum, perspectiva este vagă.”
Prin centrul orașului, în fața chioșcurilor de ziare, zeci de oameni așteptau liniștiți la coadă să-și cumpere țigări. Peste 3 tone de țigări au fost aduse de la fabrica din Vranje. Se vindea doar câte un cartuș de persoană, la alegere, între mărcile “Formula“, “Vek“, “Vels” sau “Filter 95“. În acea perioadă, era o mare problemă cu țigările străine. Din fericire, nu a durat mult și bișnițarii au reînceput să aducă “Marlboro” – țigările mele preferate pe atunci – și să le vândă la negru, cu 3 DM/pachetul. Și cu acestea era o problemă, deoarece trebuia să le deosebești pe cele originale de cele contrafăcute. Într-un final, am reușit să găsim un bar unde aduceau “Marlboro” adevărate și am scăpat de calvar.
Astăzi, Ghennadii Selezniov s-a întâlnit cu președintele iugoslav Slobodan Milosevic. După întrevedere, președintele Dumei de stat a declarat că este de datoria poporului rus și a Rusiei să ofere sprijin Serbiei. El a vizitat podurile distruse de la Novi Sad și câteva localități unde erau vizibile urmele bombardamentelor. “Am văzut cu ochii mei că acestea nu erau obiective militare și m-am convins că NATO bombardează, fără discernământ, obiective civile,” a afirmat Selezniov. În timpul discuțiilor cu oficialul rus, Slobodan Milosevic a acuzat NATO că provoacă o catastrofă umanitară în Kosovo: “NATO bombardează Iugoslavia pentru a o ocupa, ceea ce a determinat o mare parte din locuitorii provinciei Kosovo să-și părăsească locuințele”.
Cotidianul “Kommersant” a anunțat că războiul din Iugoslavia a costat deja Rusia 2 milioane de dolari, prin trimiterea unor nave de război în Marea Adriatică și prin efectuarea de manevre militare suplimentare. Un purtător de cuvânt al Flotei ruse a declarat că “toate vapoarele flotei din Marea Neagră sunt în stare de alertă și nu așteaptă decât ordinul comandamentului de la Moscova“, însă președintele Boris Elțîn a repetat, în această dimineață, că “Rusia nu va livra echipamente Iugoslaviei și nici nu se va lăsa antrenată în conflictul din Balcani”. Duma, Camera inferioară a Parlamentului rus, dominată de opoziția comunistă și naționalistă, votase o rezoluție prin care se cerea guvernului să livreze Iugoslaviei “arme, echipament militar și piese de schimb”.
Cineva ne-a arătat astăzi, unul din manifestele aruncate din avioanele NATO, pe care scria “Take a look to the sky / Just before you die / Is the last time you will” (adică “Mai uită-te o dată spre cer / Chiar înainte de a muri / O vei face pentru ultima oară”). Trecând peste cinismul mesajului, într-unul din jurnalele RTS s-a explicat că este, de fapt, un citat dintr-o piesă a formației americane de heavy-metal rock Metallica. Mi s-a părut atunci o gafă de proporții a propagandei NATO care, prin acest citat sinistru, desprins din muzica unei formații din curentul “dark” al muzicii rock, nu făcea altceva decât să confirme portretul unui agresor crud și sângeros, lipsit de orice sentimente umane, pe care propaganda sârbă se străduia să-l contureze.
“Îmi asum din plin responsabilitățile, considerând că este esențial să nu stăm fără să facem nimic,” a declarat secretarul de stat al SUA Madeleine Albright, citat de AFP, ca răspuns la criticile unor demnitari americani. Aceștia considerau că Albright a greșit când a apreciat că amenințarea cu forța sau primul val de bombardamente vor fi suficiente pentru a-l supune pe Milosevic.
Bogdan Trifunovic, consilier al Președinției Iugoslave, a declarat astăzi că, urmare a acordului Milosevic-Rugova, peste 70.000 de etnici albanezi s-au întors la casele lor. Occidentalii nu l-au crezut și au spus că, printre ipotezele luate în calcul, se numără și cea potrivit căreia sârbii îi obligă pe albanezi să se întoarcă acasă, pentru a-i folosi ca scuturi umane. Adevărul era undeva la mijloc. Gheorghii, ziaristul rus care a avut voie să meargă în Kosovo, ne-a povestit că văzuse o coloană de albanezi care se întorcea acasă. Erau flancați de membri ai unităților speciale ale Poliției sârbe care, înainte de a-i îmbrânci în curți și a le aminti că aici este casa lor, îi obligau să-și facă semnul Crucii.
În jurul orei 11:00, 8 proiectile au lovit cazarma din orașul Pec din Kosovo, fără a provoca victime, deoarece lumea era ascunsă în adăposturi sau își părăsise casele din apropiere. A fost lovit și satul Belopolje, unde mai multe case au fost avariate.
Potrivit cotidianului “El Pais“, cei doi jurnaliști ai postului de televiziune particular Telecinco din Spania, Jon Sistiaga Escudero și Bernabe Dominguez Lopez, care au fost arestați vineri de Poliția sârbă și reținuți la Priștina, au fost expulzați astăzi în Macedonia.
Am hotărât să mergem la meciul Partizan Belgrad – AEK Atena. Am luat un taxi până la stadionul “Partizan”. La intrările pe stadion, polițiștii ne-au controlat în geantă, după ce ne-au întrebat dacă nu cumva avem vreun pistol. Nu era o glumă. Efectiv, în Iugoslavia, foarte multă lume deține pistoale cu glonț. Orice sârb care împlinește 18 ani poate obține ușor un permis de port-armă, în baza unei cereri, la care adaugă două recomandări din partea unor vecini sau a cuiva care îl cunoaște. Sunt, în schimb, interzise pistoalele cu gaz, pe considerentul că există gaze toxice cu efect mortal și, în cazul unei crime, este mult mai ușor să se depisteze pistolul din care s-a tras un glonț, decât cel din care s-a tras cu gaz paralizant. Datorită acestei reguli, la care se adaugă proliferarea imensă a armelor de contrabandă, în multe baruri, discoteci sau magazine, alături de abțibildele care interziceau accesul cu câini sau cu înghețată în mână, erau lipite și cele care interziceau accesul persoanelor înarmate. Cu toate acestea, nu o dată, scandalurile din cârciumi au degenerat în schimburi de focuri sau conturile între diverși interlopi au fost reglate cu pistolul.
Am intrat pe stadion după ce meciul începuse și ne-am cumpărat alune prăjite și semințe. Era o vreme superbă și ne-am încălzit la soare, privind meciul. În tribune erau cam 15.000 de spectatori, care fluturau steaguri sârbești, iugoslave și grecești. Printre lozincile scrise pe pancarte, mi-a atras atenția una care îl sfida pe Zeul Războiului: “Nu mergem în adăposturi, ci pe stadioane, la meci!” Meciul a fost curat, nu prea spectaculos, prima repriză terminându-se cu scorul de 1-1. În pauză, pe teren a intrat o fanfară, urmată de oficialii celor două cluburi. A urmat o scurtă ceremonie, în care încasările au fost donate pentru cei care au de suferit de pe urma bombardamentelor. De asemenea, s-a anunțat că televiziunea greacă a plătit – tot ca o donație – 300.000 de marci pentru drepturile de transmisie a meciului.
În minutul 16 al celei de-a doua reprize, conform unui scenariu stabilit dinainte, spectatorii au năvălit pe teren, purtând drapele imense și au oprit partida. Jucătorii le-au dăruit tricourile pe care, în afara însemnelor cluburilor, erau desenate de acum celebrele ținte. Când am ieșit de pe stadion, am văzut câțiva dintre oficialii greci scoțând din plase pachete de țigări și împărțindu-le microbiștilor care părăseau arena. Ne-am întors de la stadion și abia am apucat să-mi mai trag sufletul, pentru că a trebuit să transmit despre meci și pentru agenția de presă Mediafax, și pentru ProFM, și pentru ProTV.
După ce un oficial NATO anunțase în 29 martie că redactorul șef al ziarului albanez din Kosovo “Koha Ditore“, Baton Haxhiu, a fost executat de forțele sârbe, acesta a apărut în public, dezmințind informația. El a afirmat că a stat ascuns într-o pivniță, vreme de 5 zile, după care a reușit să fugă în munți și să se refugieze în Macedonia, ajungând, în cele din urmă, la Londra. “Informația privitoare la moartea mea nu era chiar de necrezut, de vreme ce mă aflam împreună cu un avocat, exact în ziua în care acesta a fost ucis, în fața copiilor săi,” a declarat Haxhiu.
În noaptea trecută, sârbii au închis punctul de frontieră de la Morina, de la granița cu Albania, a anunțat Andrea Angeli, purtătorul de cuvânt al OSCE la Tirana. 25 de refugiați, care au reușit, totuși, să treacă granița, pentru că nu erau etnici albanezi, au povestit că, în apropierea frontierei, au observat desfășurări de trupe. Alți martori oculari au afirmat că sârbii au plantat în zonă mai multe câmpuri de mine.
La 20:17, sirenele alarmei aeriene sunau din nou la Belgrad. Începea o nouă noapte de bombardamente. Ne-am dus, cum făceam de obicei când începea alarma, să scrutăm orizontul de pe acoperiș. Ciudat, de undeva, din apropiere, se auzeau muzici și urale. Am coborât și ne-am dus pe colina Kalemegdan, de unde am văzut o grămadă de lume adunată pe podul Brankov, care lega cartierul Novi Beograd de partea veche a capitalei.
Nu-mi venea să cred ce vedeam! În timp ce, la orizont, se observau deja tirurile antiaerienei, pe pod, sârbii aduseseră boxe și stații, pe care le-au urcat în remorca unui camion, au adus un grup electrogen și au pornit ediția de seară a concertelor de protest împotriva atacurilor NATO. Erau cam 2.000 de oameni, cu lumânări în mâini, care cântau alături de formațiile de pe scena improvizată.
Am sunat, imediat, la București și ne-am hotărât să transmit în direct chiar de pe pod, o relatare despre ce se întampla. Am stat ca pe ace, pentru că jurnalul de știri începea abia la 22:30 (ora Iugoslaviei) și îmi era teamă că se va termina concertul până atunci. Am avut, totuși, noroc. Am intrat în direct cu Lucian Mîndruță, după ce mă îndepărtasem puțin de mijlocul podului, unde avea loc concertul, pentru ca muzica să nu-mi acopere vocea. Îmi amintesc că elanul de exaltare al sârbilor mă cuprinsese și pe mine și cred că se simțea în voce, pentru că Lucian mi-a administrat un duș rece. După ce i-am povestit ce se întâmpla la Belgrad, accentuând asupra curajului vecin cu nebunia al celor de pe pod, el m-a întrebat dacă oamenii aceia știu că, în acest timp, în Kosovo, compatrioții lor omoară bărbați nevinovați și violează femei.
Întrebarea mi s-a părut (și mi se pare și acum) venită ca nuca-n perete, așa că replica mi-a venit imediat pe buze. I-am explicat lui Lucian că oamenii aceștia au venit aici spontan, din dorința sinceră de a-și apăra podul cu prețul vieții, că știu foarte bine ce se petrece în Kosovo, iar restul e propagandă. Că sârbii nu bagă în seamă nici propaganda NATO, care spune că militarii sârbi îi masacrează pe albanezi, nici propaganda iugoslavă, care vorbește de teroriștii și separatiștii albanezi. Pur și simplu, întrebarea lui mi s-a părut din alt film și realizam cât de puțin înțeleg cei din țară din ceea ce se întampla la Belgrad. Mile Cărpenișan, care auzise ce spuneam în direct, m-a întrebat cine era în studio la București. Nu vreți să știți ce a fost la gura lui, când a auzit…
Reprezentantul UCK în Franța, Yll Selaj, a declarat agenției AFP că primii 15 voluntari înrolați în UCK au plecat de la Paris către Albania. “Alți 200 de voluntari au părăsit deja Franța, din proprie inițiativă, fără a fi îndrumați de noi.”
Am plecat îngândurat de pe pod și mă simțeam vinovat. M-am hotărât să încerc să redau cât mai mult din atmosfera din Iugoslavia în transmisiile mele, fără a deveni subiectiv. A fost unul din momentele în care am simțit cel mai acut absurditatea războiului și dificultatea de a o reda în cuvinte. Cred că tonul replicii mele a fost cam tăios, pentru că, a doua zi, frământat și el de cuvintele mele, Lucian Mîndruță m-a sunat, ca să mă facă să pricep că nu s-a lăsat, nici el, influențat de propaganda NATO, dar ce se întâmpla la Belgrad era greu de înțeles și a avut, pe moment, impresia că țin partea sârbilor și a simțit nevoia să echilibreze cumva sentimentele pe care le declanșa relatarea mea. Continui să cred și acum că nu a fost cea mai inspirată întrebare pe care mi-o putea pune și că oamenii nu pot fi zugrăviți doar în alb și negru.
“Suntem pe cale de a căuta alte întăriri ale forțelor aeriene cu avioane de recunoaștere și atac la sol, precum și cu alte mijloace,” a declarat astăzi generalul american Wesley Clark, comandantul suprem al Forțelor Aliate în Europa, citat de AFP. Purtătorii de cuvânt ai Pentagonului au refuzat să confirme doborârea de către sârbi a unui avion spion, replicând că “politica noastră nu este de a discuta probleme care privesc spionajul”. Avionul spion de tip “Hunter“ poate să zboare la 5.000 de metri altitudine și să transmită imagini prin satelit stațiilor de la sol și avioanelor AWACS care conduc piloții NATO către țintele lor. Este echipat cu două motoare, măsoară 7 metri lungime și 10 metri în deschiderea aripilor. Are o rază de acțiune de 125 de kilometri și o autonomie de zbor de 8 ore, ziua sau noaptea. Săptămâna trecută, americanii au deplasat 8 avioane de acest tip în Albania.
Când ajunsesem pe strada hotelului nostru, comentând, încă uimiți, cele văzute, am auzit pe deasupra capetelor noastre un șuierat puternic, urmat, la câteva secunde, de încă unul. Același sunet al unui imens cauciuc de tractor care s-a desumflat brusc. Am înlemnit, ascultând speriați. “Nu sta pe trotuar!” și-a amintit Mile, după care au urmat bubuiturile. Am sărit în mijlocul drumului, în timp ce geamurile de la clădirile din jur zdrăngăneau sinistru. “Asta a fost foarte aproape !” râdea Nelu Madjinca, directorul hotelului nostru, când am intrat pe ușă. Am urcat repede pe acoperiș. Dinspre centrul orașului se ridica o dâră de fum albicios. Era ora 23:30. “Ce proști sunt!” a exclamat, din nou, Nelu. “Ăsta este FOSTUL General Stab! Haideți până acolo!”
Am coborat și, în hol, ne-am întâlnit cu un tip care părea prieten cu Nelu. Înalt, cu o față osoasă, părul des, grizonat și mustață stufoasă, avea mutra tipică a unui sârb. Mi l-a prezentat și mie: “Dragan, un scriitor de la noi.” Mile îl cunoscuse mai devreme, când a stat cu ei la masă. Ne-am înghesuit toți 4 în Renault-ul lui Nelu. Pe drum, l-am auzit pe Dragan întrebându-l, cu voce scăzută, pe Nelu: “Ce-i cu ăsta? E de-al nostru?” Nelu a dat, afirmativ, din cap: “Nu e sârb, e român, dar e ca și de-al nostru.”
Am trecut pe lângă gara principală a Belgradului și am luat-o pe bulevardul Nemanjina. Nu departe de colț, la numărul 9, era clădirea lovită. Când am ajuns noi, dinăuntru tocmai ieșea un grup de jurnaliști străini, cu camere video și aparate foto de gât, vociferând ușor nemulțumiți. Militarii sârbi care îi conduceau s-au răstit la ei și i-au adus lângă noi, dincolo de un cordon de soldați. Ne-am învârtit, călcând pe cioburi, să ne dăm seama ce s-a întâmplat, pentru că, în afară de geamurile sparte, nimic nu indica vreo explozie.
Clădirea de pe Nemanjina 9 era înaltă, paralelipipedică și se afla lângă cea a Guvernului Serbiei, oarecum în prelungirea acesteia. La nici 100 de metri, era Spitalul de boli cardio-vasculare “Sf.Sava”, iar peste drum se aflau o biserică, hotel “Beograd” și multe clădiri vechi, cu apartamente. La geamuri, oamenii comentau, înjurând nemulțumiți. Se pare că rachetele pe care le auzisem trecând peste capetele noastre erau celebrele “Tomahawk“. Odată lansate, de la mare distanță, zboară la joasă altitudine, paralel cu solul. Ajunse în apropierea țintei, se ridică brusc spre cer, de parcă și-ar lua avânt înaintea loviturii, după care coboară, la fel de brusc, lovind-o. În funcție de modul cum sunt programate, pot exploda imediat sau cu întârziere, după ce străbat două-trei planșee și fac ravagii.
De aceea, oricâte ture am dat în jurul clădirii de pe Nemanjina 9, aceasta părea neatinsă. Colegii nostri care au ajuns mai devreme și au fost duși în interior să filmeze ne-au povestit că proiectilele au izbit acoperișul și doar unul a explodat, chiar în casa scărilor, însă nu avea încărcătură incendiară, așa că focul izbucnit a fost stins rapid. Polițiștii sârbi au venit și ne-au cerut să ne îndepărtăm, pentru că veniseră geniștii care intenționau să dezamorseze racheta neexplodată.
Ne-am adunat lângă mașina lui Nelu și am plecat înapoi spre hotel. Pe drum, Dragan ne-a explicat că imobilul de pe Nemanjina 9 a fost, cândva, sediul General Stab (Statul Major General al Armatei Iugoslave). De când acesta a fost mutat în două clădiri noi, construite pe bulevardul Knez Miloșa, peste drum de sediul Guvernului sârb, imobilul a rămas în administrarea executivului, care l-a repartizat Ministerului Justiției. Adăpostea birourile personalului din minister. Toată lumea era convină că americanii erau atât de proști, încât s-au ghidat după vreo hartă veche, închipuindu-și că au dat lovitura și au făcut praf Statul Major General.
Când am ajuns la hotel, am aflat că la aceeași oră, 23:30, a fost lovit și orașul Pancevo, însă nu am auzit bubuiturile. La televizor s-a anunțat că, la Priștina, bombardamentul din noaptea aceasta a rănit mai multe persoane și că artileria antiaeriană ar fi doborât un avion spion fără pilot de tip Hunter. După care am avut parte de o porție de râs: RTS anunțase că 1.500 de militari germani, aflați în tabăra NATO de la Petrovec (Macedonia), și-ar fi lepădat armele și ar fi dezertat, fugind în Grecia. Revenind în registrul știrilor serioase, cotidianul grec “Athinaiki” pretindea că, până astăzi, NATO ar fi pierdut 32 de avioane și 88 de soldați. S-a vehiculat intens informația că la Belgrad va sosi Spyros Kiprianou, care va discuta cu Milosevic eliberarea celor trei militari americani capturați de sârbi la granița cu Macedonia. Și că, pe timpul vizitei sale de 24 de ore, bombardamentele vor fi întrerupte.
Rusia a suspendat programele de colaborare bilaterală cu Canada, ca răspuns la participarea acestei țări la atacurile NATO asupra Iugoslaviei, a anunțat Gill Hewkins, purtător de cuvânt al Ministerului canadian al Apărării. Rusia a repatriat toți studenții militari ruși care participau la programe de pregătire în Canada, a rechemat 11 din ofițerii săi aflați la un curs de 6 luni pentru a învăța franceza și engleza și a anulat alte 3 misiuni de studii pentru ofițeri.
Cu 10 minute înainte de ora 1:00, 6 proiectile au lovit, unul după altul, centrul orașului Cuprija. Din primele informații, am aflat că nu există victime, deși pagubele sunt mari. Au fost distruse o sală de sport, câteva magazine și centrala de distribuire a curentului electric. Pompierii se luptau să stingă incendiile izbucnite în cele 6 locuri.
La 4:20, orașele Cacak și Lucani (combinatul chimic “Milan Blagojevic“) au fost, din nou, țintele avioanelor NATO, peste 50 de case fiind afectate de suflul exploziilor. Stațiunea Tornik, o tabără de ski pentru copii, compusă din vreo 30 de cabane, a fost făcută scrum. Se pare că sârbii au folosit-o drept tabără provizorie pentru soldați și au fost, din nou, descoperiți prin satelit. Pe la 5:20, Belgradul a fost survolat de avioane, care nu au lansat, însă, nici o bombă. Am aflat asta mai târziu, pentru că dormeam deja. La 7:30, s-a ridicat și alarma aeriană, cu puțin înainte de a intra în direct la emisiunea de dimineață de la ProTV.