22 decembrie 1989
În zori, mai eram vreo 2-3.000 de oameni în Piața Operei. Răsăritul a adus tot mai multi timișoreni în piață, care s-a umplut până spre ora 10:00, încât nu mai aveai loc să arunci un ac. Dacă n-ați fost acolo atunci, nu vă puteți imagina atmosfera. După o noapte în care ne-am zgribulit un pic, soarele strălucea vesel, confirmându-ne încă o dată că suntem pe calea cea dreaptă. Nu dormisem o clipă, dar nu simțeam nici urmă de oboseală. Era atâta energie pozitivă în piața aia, încât nu îți mai trebuia nici mâncare, nici apă, nimic.
“Libertate!” era strigătul care se repeta cel mai des, făcând să vibreze zidurile vechilor clădiri din piață, cu o forță inimaginabilă. Cei din balcon reușiseră să vorbească toată noaptea la microfon și dimineața s-a așternut peste ei ca o ușurare. Niciodată nu voi mai trăi momente ca acelea. Parcă eram hipnotizat.
În jurul prânzului, s-a anunțat că în București, demonstranții au înconjurat clădirea Comitetului Central al PCR și Ceaușescu a fugit cu un elicopter. M-am dus până la apartamentul părinților lui Liviu Butoi și am urmărit siderat prima transmisie în direct a Televiziunii Române Libere, cu Mircea Dinescu și ceilalți, și m-a cuprins o exaltare vecină cu nebunia. Am coborât în piață și lumea plângea. Ne îmbrățișam cu toții, eram copleșiți de o fericire pe care doar noi o puteam înțelege cu adevărat, după aproape o săptămână în care ne luptasem singuri cu regimul comunist. Nu exista în noi nici o urmă de reproș pentru restul țării, care îndrăznise atât de târziu să ne sară în ajutor. Doar o imensă fericire care ne copleșea. Niciodată n-am fost cutremurat mai adânc de sentimentul de a fi liber, pe care nu-l voi uita până voi muri.
Deja, începeau să se facă jocuri pe care noi nu le mai înțelegeam. Nici măcar nu le sesizam. Îl voiam și pe Bălan, pentru că era bănățean, îl aplaudam și pe Iliescu, fiindcă – după atâția ani în care ne condusese acritura de Ceaușescu – era primul care avea un zâmbet ceva mai cald pe buze. Ne-a păcălit câteva momente. Nu mai mult. Nu avea cum să ne înșele mai mult de câteva zile, pentru că nu iradia aura libertății pe care noi o intuiam. Acea aură care ne-a condus spre victorie în săptămâna cruntă de luptă cu gloanțele. Primul semn de întrebare l-am avut în acea noapte, când a spus că Ceaușeștii “au întinat cauza socialismului”.
În timp ce pe holurile Operei, se făceau și se desfăceau guverne și partide, în piața în care habar n-aveam de negocierile lor, noi cântam “Deșteaptă-te române“, jucam Hora Unirii, plângeam impresionați de tot felul de poezii care acum mi se pare ridicole și ne entuziasmam la orice veste – inventată sau nu – pe care cineva ne-o anunța la microfon.
Nu mai aveam nici o îndoială că vom schimba regimul comunist. Vă dați seama cât de înnebuniți am fost când primul ofițer al Armatei române a apărut în balconul Operei, să ne spună că militarii au trecut de partea Revoluției. Era Viorel Oancea, un maior de la o unitate obscură de transmisiuni, care locuia chiar în piață și, după zile de consemnare în cazarmă, fugise până acasă, ca să-și liniștească familia. S-a îmbrăcat în uniformă, a urcat în balconul Operei și a fost primul militar care a spus răspicat “Armata e cu noi!“. Mai târziu, acest joc al sorții l-a facut primar al Timișoarei.
Spre seară, m-am dus până la studioul lui Liviu Butoi, de lângă liceul “C.D.Loga”, să ne uităm la televizor. Deja jocurile se făceau la București și spectacolul pe care-l văzusem în ultimele două zile în Piața Operei se mutase în studiourile Televiziunii Române Libere. Totul era la fel, doar că la scară națională, la fel de patetic și dramatic, impresionant până la lacrimi și total penibil. Într-un cuvânt, fascinant.
Mulți timișoreni se mutaseră în fața televizoarelor. Manifestanții de la mitingul din Piața Operei rămâneau tot mai puțini. Timișorenii înțeleseseră că și-au făcut datoria și voiau să vadă cum se scrie mersul istoriei la București. Eram fericiți să-i vedem la televizor pe Dinescu, Doina Cornea, Liiceanu… Rebengiuc ne-a impresionat teribil cu gestul cu hârtia igienică. Zâmbetul lui Iliescu. Puloverul lui Petre Roman, despre care aveam să aflu mai târziu că fusese croșetat de amanta lui din vremea aceea. Barba lui Gelu Voican-Voiculescu, împărțit între metafizică și clitoris. Aceiași prezentatori de la TVR, pe care-i iertasem pentru cât de jegoși fuseseră doar cu câteva zile în urmă. Sergiu Nicolaescu. Personaje ciudate. Nebuni. Exaltati. O faună fascinantă!
Când a început din nou să se tragă în Piața Palatului din București, am fost stupefiați. Ne uitam cu inima strânsă, cu fețele aproape lipite de televizor, cu sufletul alături de frații noștri din București. Deodată, pământul a început să se cutremure. O huruială infernală clătina clădirea. M-am uitat la Liviu și am fugit în stradă. Ne-am dus la colțul dinspre parcul de lângă liceu. Imediat, am auzit două focuri de armă și zbârnâitul ricoșeurilor în asfalt a unor gloanțe, la câțiva metri în fața noastră.
Ne-am aruncat după gardul de beton al vilei de pe colț. Strada se cutremura sub șenilele unor tancuri care veneau dinspre Calea Girocului și mergeau spre Piața Operei. Am înghețat. Nu știam de partea cui sunt. Apoi am auzit vocile celor din balconul Operei, care dirijau amplasarea celor două tancuri. Se trăgea și în Piața Operei, unde mai rămăseseră, la ora aceea (era pe la miezul nopții), vreo câteva sute de timișoreni. Cei de la microfoane îi ajutau pe oamenii din piață să se târască spre pasaj sau spre străzile din jur. Cine dracu’ trage?
Luminile pe străzi erau stinse, dar, de câte ori scoteam capul de după gardul de beton, zburau gloanțe spre noi. Ne-am prins că era un trăgător în hotelul partidului, însă – o jumătate de oră mai târziu – a început să tragă încă un dobitoc după noi, dinspre clădirea Poștei. Speriați, ne-am târât înapoi în vila unde aveam studioul. Liviu mai avea o cameră la mansarda clădirii, unde am urcat pe bâjbâite, încercând să vedem ceva în bezna de afară. Degeaba. Tot ce puteam înțelege erau indicațiile din balconul Operei: “Ăia doi de lângă ceas! Fugiți acum, când trag ai noștri!”. Urma o rafală de mitralieră de pe tanc, într-o tonalitate sumbră. Apoi alte indicații: “Retrageți-vă în pasaj! Hai! Acum!”. Și iar rafale. Îmi tremurau mâinile de emoție și aș fi vrut să fiu în piață, dar era imposibil să ajungem acolo. Era prea riscant.
Ne-am întors în fața televizorului. La București era același infern. Apăruseră teroriștii. Am adormit în zori, cu nasul în ecran. Nu mai înțelegeam nimic…