17 decembrie 1989
Era duminică dimineața și trebuia să plec până la Arad cu trenul, să-mi rezolv niște probleme. Încă surescitat de tot ce se întâmplase noaptea, am luat tramvaiul spre Gara de nord. Vatmanul nu a oprit în stația din Piața Maria. Lumea din tramvai privea uimită vitrinele sparte de pe bulevardul 6 martie. Oamenii șușoteau, cu o undă de speranță în priviri. Nimeni nu circula pe trotuarul dinspre Biserica reformată, în fața căreia am văzut câțiva milițieni. Puțini se încumetau să treacă până și pe trotuarul de vis-a-vis. La Arad, am povestit unor prieteni ce se întâmplase peste noapte la Timișoara. Deși aflaseră zvonuri, tot mă priveau cu neîncredere, ca pe un nebun. Timpul a trecut chinuitor de greu până după prânz, când m-am întors în oraș.
Nu m-am înșelat: evenimentele au continuat în cursul dimineții, cât am fost plecat. Liviu Butoi mi-a povestit ce s-a întâmplat. Pe la ora 10:00, niște tâmpiți din conducerea Garnizoanei Timișoara au avut neinspirația să scoată un pluton de soldați în stradă, care au defilat cu steagul de luptă în frunte. Liviu i-a întâlnit când treceau podul, dinspre Piața Maria către Catedrală. Timișorenii au coborât de pe trotuare, fără să scoată un cuvânt, cu privirile îndârjite și au început să pășească în spatele soldaților. Tot mai mulți. Speriați, militarii au grăbit pasul și s-au retras în Garnizoana din Piața Libertății. Prea târziu. Se adunaseră în zona Operei vreo 2.000 de oameni, care s-au hotărât să plece în marș către Comitetul Județean PCR. Era o manifestație pașnică, mulți tineri, femei, bărbați cu copii pe umeri, cum văzuseră la jurnalele de știri de la televiziunile sârbești că se întâmplase în alte țări.
Ajunși în fața sediului județenei de partid, deși strigau “Fără violență!“, demonstranții au fost întâmpinați de trupele de miliție și alungați cu jeturi de apă proiectate din mașini de pompieri. A fost scânteia care a declanșat ostilitățile. Oamenii au atacat cordonul de milițieni, i-au smuls pe cei doi pompieri dintr-o mașină și i-au dat foc. A început o bătălie fără milă. O altă prietenă, Olivia, mi-a descris ciocnirea violentă din jurul prânzului. Ea scăpase, udă-leoarcă, după ce s-a ascuns pe treptele hotelului “Continental”. După ora 14:00, situația o luase razna. Tot mai multe grupuri de manifestanți veneau în centrul orașului. Pe la 16:00, s-au auzit primele împușcături în Piața Libertății. Zvonurile vorbeau de focuri de armă trase în plin, de morți și răniți. Fascinant era că efectul obținut a fost exact pe dos! Teama parcă se evaporase, făcând loc furiei și unei hotărâri de neclintit. “Libertate!“, “Acum ori niciodată!“, “Jos comunismul!“, “Jos Ceaușescu!“, “Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!” răsunau din toate colțurile orașului. Veștile circulau cu viteza fulgerului și nu mai știai care sunt adevărate sau care sunt zvonuri și dezinformări.
După ora 17:00, când a căzut întunericul, situația a scăpat de sub control total. La un moment dat, am ajuns în Piața Operei, care era sub controlul demonstranților. Vitrinele magazinelor erau sparte cu o furie dementă de niște indivizi dubioși, înalți, solizi, cu alură de sportivi de performanță. În urma lor, năvăleau cete de țigani care furau tot ce le cădea în mână. Cineva a incendiat parfumeria de vis-a-vis de cofetăria “Violeta” și flăcările amenințau să cuprindă primul etaj al blocului. Oamenii și-au inundat apartamentele, sperând să scape de foc. Era o confuzie generală, demonstranții adevărați ferindu-se să se amestece cu provocatorii. M-am întors la studioul lui Liviu Butoi, din demisolul vilei de lângă liceul “C.D.Loga” exact cu câteva minute înainte să intervină trupele de Miliție, care au deschis focul din nou. Mai târziu, am aflat că Oliver, un prieten care rămăsese în Piața Operei, a fost rănit în picior de un glonte ricoșat din trotuar. A avut noroc. A avut și inspirația să nu meargă la spital, ci a chemat-o pe sora lui, Corina, studentă la medicină, să-i îngrijească rana.
Eram înnebunit să merg și eu în locurile unde se duceau bătăliile cu forțele de represiune. Pe măsură ce trecea timpul, orașul răsuna de scandările demonstranților și tot mai des se auzeau focuri de armă, uneori chiar rafale. Pierdusem noțiunea timpului. La un moment dat, am auzit o mulțime scandând “Jos Ceaușescu!“. Am fugit spre Complexul studențesc și am întâlnit, în fața liceului de muzică “Ion Vidu”, o coloană de câteva sute de oameni. Veneau din Calea Girocului. N-am stat o clipă pe gânduri și m-am alăturat mulțimii. Precaut, am avut grijă să nu fiu în primele rânduri și îmi căutam permanent căi de retragere, în caz că am fi fost atacați de Miliție. Între scandări, lumea vorbea de arestați, de morți și răniți, însă nimeni nu se temea. Era o atmosferă electrizantă care te molipsea.
Am trecut prin fața universității și am ajuns la podul Mihai Viteazul. În timp ce primele rânduri ale demonstranților trecuseră de pod și se îndreptau spre Catedrală, eu ajunsesem în dreptul unui chioșc de ziare din tablă, chiar înainte de pod. Mărturisesc că, până în acel moment, nu mi-a venit să cred că se trage în oameni cu gloanțe adevărate. Mă gândeam că trag cu gloanțe oarbe, să ne sperie sau cu gloanțe din cauciuc, cum auzisem că se făcea în Occident, când voiau să împrăștie manifestațiile violente. Cei din față scandau “Armata e cu noi!” și înaintau către cinema “Capitol”, în momentul în care militarii au deschis focul. Din reflex, m-am aruncat la pământ, ascunzându-mă după chioșcul de ziare. Am auzit gloanțele lovind crengile copacilor și am văzut scântei pe asfalt, de la ricoșeuri. Atunci am realizat că sunt gloanțe adevărate.
Cei aflați pe pod se trântiseră pe jos și câțiva gemeau și se zvârcoleau, loviți de gloanțe. Ciudat, dar nimeni nu s-a speriat. Dimpotrivă! Ghemuiți, i-au scos pe răniți din bătaia gloanțelor și au oprit câteva mașini, rugând șoferii să-i ducă la spital. Nimeni nu i-a refuzat, deși își murdăreau banchetele automobilelor cu sânge. Mai târziu, am aflat că militarii care au tras au fost comandați de generalul Chițac. Mulți au tras în aer sau în pământ, evitând să țintească spre demonstranți, însă câteva gloanțe au nimerit în plin. Fantastic era că, pe măsură ce realizam că se trage în noi, ne dispărea orice urmă de teamă. La fel s-a întâmplat cu o coloană de manifestanți care au încercat să treacă podul Decebal către Comitetul Județean PCR. Au fost întâmpinați cu gloanțe.
Tatăl prietenului meu Gabi, medicul veterinar Viorel Timoceanu, ne-a povestit că a fost chemat în noaptea aceea la Direcția sanitar veterinară, care își avea sediul în spatele Casei Tineretului. A trecut pe lângă Băile “Neptun” și a văzut morți și răniți. S-a oprit și a vrut să-i ajute, însă a fost alungat cu brutalitate de niște securiști în civil. Când a ajuns lângă Casa Tineretului, a văzut ce se întâmpla pe Calea Girocului, unde manifestanții aflați în dreptul liniei tramvaiului 9 sfidau gloanțele cordonului de militari de la intersecția cu strada Cluj. La un moment dat, împotriva lor au fost trimise cinci tancuri de la unitatea din Giroc. Coloana a fost blocată în plină stradă de un troleibuz pus de-a curmezișul drumului. Girocanii, care au fost adevărați eroi în noaptea aceea, i-au obligat pe militari să se predea, amenințându-i că le dau foc. Nu au incendiat tancurile, de frică să nu explodeze muniția din ele. Maiorul Vasile Paul a fost trimis mai târziu să le recupereze, iar acesta a condus o intervenție de o brutalitate extremă. Au fost în stare să-i urmărească pe demonstranți până în scările blocurilor și să tragă rafale la întâmplare. Oamenii aveau un curaj nebun: stăteau în mijlocul străzii, își desfăceau hainele la piept și îi sfidau: “Trage, băăă!“. Imediat urma o rafală de automat. “Trage-n mă-ta, băăă!“, era răspunsul demonstranților.
Nimeni nu poate descrie cu adevărat ce s-a întâmplat în noaptea de 17/18 decembrie în Timișoara. Atitudinea oamenilor, curajul pe care ți-l extrăgeai, parcă, din curajul celui de lângă tine, exaltarea, sentimentul că trăim un moment magic, credința că împlinim un destin al cărui final urma să fie unul singur… Eram invincibili, gloanțele nu existau, eram liberi și nimeni nu ne mai putea fura libertatea. Nu voi uita niciodată flacăra din privirile celor din jur, zâmbetul de pe fața lor, aura de îngeri care iradia de pe chipurile tuturor. Nu-l cunoșteam pe cel de lângă mine, dar îl simțeam fratele meu și știam că nu mai au ce să ne facă. În orice direcție te uitai, cerul era brăzdat de trasoare, dar rafalele de mitralieră erau acoperite de glasul răzvrătiților. Toata Timișoara vibra.
Pe la 3:00, Dumnezeu a vărsat o lacrimă pentru cei ce au murit atunci. O ploaie torențială a spălat păcatul celor care au ridicat arma asupra fraților lor și s-a așternut liniștea. Peste oraș și peste sufletele noastre. Atunci am știut că i-am învins.