ca visiting fellow in sua anului 1991, am avut ocazia sa stau aproape 3 luni in redactia cotidianului the washington times. am lucrat cot la cot cu jurnalistii americani si am scris cateva articole care au fost publicate. prima ocazie mi-au dat-o tot romanii: mineriada din toamna anului 1991. “se intampla ceva la voi !” mi-au spus americanii intr-o dimineata, cand am ajuns la redactie. “nu vrei sa scrii un articol pentru noi ?” m-am mirat ca ii intereseaza subiectul, insa am inteles ca a fost un fel de favoare pe care mi-au facut-o. in mod normal, considerau ca ceea ce se intampla intr-o tara de care nici macar jurnalistii nu stiau bine unde se afla, pana n-am ajuns eu printre ei, nu e un subiect suficient de important.
am pus mana pe telefon si am inceput sa sun in tara, pentru a afla detalii suplimentare, in afara stirilor laconice de pe agentii. am vorbit cu petre mihai bacanu, cu ion ratiu si cu cativa colegi, pentru a intelege mai bine ce se petrece. ratiu m-a tinut cel mai mult la telefon, pentru a-mi povesti cum i-a potolit el pe minerii care ajunsesera in parlament. americanii m-au incurajat sa scriu cat mai mult, promitandu-mi un spatiu consistent in ziar.
editorii
indata ce terminai un articol, acesta era trimis, prin reteaua computerizata, intr-un folder la care aveau acces doar editorii. acestia erau grupati intr-un loc linistit din redactie si nimeni nu-i deranja inutil. din momentul in care textul ajungea pe mainile lor, nu mai aveai acces sa intervii, fara acordul lor. am stat ca pe ace, tragand cu ochiul la ei, nesigur pe engleza mea. cand s-au prins ce asteptam, mi-au editat materialul si mi-au printat o copie, linistindu-ma: “nu te stresa ! scrii mai bine decat jumatate din oamenii din redactia asta,” mi-a spus unul dintre editori, zambind. intr-adevar, nu corectasera si nici nu taiasera foarte mult din textul initial. aveau o reala problema cu o gramada de reporteri si redactori care, stiind ca nimic nu ajunge in ziar fara sa fie vizat de editori, nici macar nu se mai osteneau sa scrie corect.
nu de mult, presa romaneasca s-a oripilat si s-a amuzat ca the washington times a confundat intr-o notita romania cu republica moldova. cine a stat macar o zi acolo, stie ca americanii habar n-au nici macar unde e parisul, d-apai romania sau republica moldova. desigur, cu exceptia celor care au vizitat vreodata franta. ajunsesem destul de celebru in redactie pentru ca raspundeam primul, fara sa caut in baza de date, care-i capitala vreunei tari sau unde se afla cate un oras. pentru ca auzeai, din cand in cand, astfel de intrebari puse in gura mare.
dreptul la replica
toate complicatiile provocate de mineriada si de caderea guvernului roman au dus la anularea unei transe dintr-un imprumut de la fmi. le-am propus celor de la the washington times sa scriu despre asta si m-au ajutat, aranjandu-mi o intalnire cu cel ce raspundea de romania pe atunci. mi-am pregatit cateva intrebari, m-am imbracat frumos si m-am dus la sediul fmi. in institutiile americane, legitimatia de presa este foarte respectata, asa ca a fost extrem de usor sa ajung in biroul celui care ma astepta. omul, al carui nume nu mi-l mai amintesc, avand rezonante arabe, mi-a raspuns la toate intrebarile. apoi s-a relaxat si m-a anuntat ca, din acest moment, discutia devine off the record. adica nu-l mai pot cita. citindu-mi incordarea pe fata, m-a linistit si mi-a explicat, pe intelesul meu, toate raspunsurile pe care mi le-a dat, rugandu-ma, pentru acuratetea datelor, sa-i trimit o copie a articolului, inainte de a fi publicat.
editat si aprobat de omul de la fmi, care le-a transmis americanilor ca a fost multumit de felul in care am sintetizat informatiile, articolul a aparut in pagina 3. am fost foarte mandru de mine ca am reusit sa scriu in engleza un articol pe o tema atat de complicata. o zi mai tarziu, am observat ca toata lumea chicotea cand am ajuns la redactie. facand cu greu o mutra incruntata, david, seful sectiei externe, mi-a intins ziarul: “ai un drept la replica la articolul de ieri !” am ramas masca. asta imi mai lipsea ! sa ma publice americanii si sa primesc drept la replica. cand-colo, ce sa vezi ? in pagina 2, dedicata comentariilor cititorilor, era publicat un comunicat al ambasadei romaniei la washington dc, in care ma faceau cu ou si cu otet, acuzandu-ma de lipsa de patriotism si reprosandu-mi ca am scris “de rau” despre scumpa noastra patrie. nedumerit, l-am intrebat pe david care a fost problema. in acel moment, jumatate din oamenii din redactie au izbucnit in hohote de ras. a venit si arnaud de borchgrave, redactorul sef, care participase la farsa si mi-a explicat ca n-ar fi publicat niciodata o astfel de tampenie, insa au vrut sa-mi vada fata cand voi afla ca am un drept la replica.
despre cum arata ambasada romaniei la washington dc in 1991, data viitoare…