scopul internship-ului meu in sua a fost sa invat cat mai multe din tainele jurnalisticii, care se fura vazandu-i pe altii cum lucreaza. asa ca, dupa cele doua saptamani in care ne-am acomodat cu institutiile americane, am ajuns in redactia cotidianului the washington times. considerat cel mai conservator ziar american, acesta fusese fondat in 1982 de reverendul sun myung moon, liderul bisericii unificarii, care cheltuise deja aproape 1 miliard de dolari pentru lansarea si impunerea sa, dar nu devenise un competitor suficient de periculos pentru the washington post si vindea de 10 ori mai putine numere.
dupa ce am primit biroul meu, in sectia externe a ziarului, cu computer si telefon, nimeni nu a mai avut treaba cu mine. puteam sa nici nu vin la redactie, nimanui nu i-ar fi pasat. daca, insa, puneam vreo intrebare sau ii rugam ceva, toti sareau sa ma ajute. seful sectiei mi-a vandut rapid un pont: in fiecare vineri, un colt al redactiei se umplea de carti din care iti puteai alege gratis ce doreai. erau cartile carora li se facuse recenzie in paginile ziarului in ultima saptamana. dupa o vreme, nici macar nu ma mai grabeam: primele care dispareau erau best-sellers usurele, in timp ce cartile pe gustul meu ramaneau si a doua zi neatinse.
american english
cladirea in care se afla the washington times se afla la o ora de mers cu masina fata de centrul orasului, la marginea unui parc imens: us national arboretum.pentru a ajunge acolo, un microbuz al ziarului ne astepta dupa un orar bine respectat la union station. la ora la care mergeam eu la redactie, eram, de obicei, singurul pasager. soferul meu preferat era un negru burtos si jovial, a carui engleza mi-a trebuit vreo doua saptamani s-o inteleg. in primele zile, nu pricepeam nimic din ce spune, pentru ca, spre finalul celor 3 luni americane, sa devenim buni amici. cand nu ma grabeam, prefera sa traverseze parcul (care avea amenajate adevarate strazi printre copaci), ceea ce transforma drumul intr-o feerie. a lipsit, prin octombrie, doua saptamani si s-a intors fericit din vacanta petrecuta in las vegas, unde si-a satisfacut din plin pasiunea pentru poker.
in state, cel mai greu de priceput sunt numele care nu sunt de origine engleza, pe care americanii le pronunta intr-un mare fel. va dati seama cat am inteles eu intr-o zi cand am raspuns la telefon in locul lui david, seful sectiei externe, pe care-l cauta cineva al carui nume era arnaud de borchgrave. toata lumea s-a amuzat ca n-am reusit sa explic cine era la telefon, mai ales ca de borchgrave era redactorul sef. ii vazusem numele in ziar, dar niciodata n-as fi reusit sa-l inteleg asa cum il pronuntase. ne-am cunoscut la sedintele de redactie la care puteam asista cum pregatesc sumarul ziarului. cand avea timp, imi explica deciziile de ierarhizare a subiectelor: publicau chiar si articole impotriva politicii ziarului, insa spatiul acordat acestora si pagina in care le gaseai erau intotdeauna inferioare temelor conservatoare, care tineau prima pagina.
un ziar american
redactia the washington times era ca in filme, intr-o sala imensa cu geamuri mari care dadeau catre parc. la demisol, era un restaurant unde mancam de pranz, beam cafea si existau singurele 3-4 mese la care se putea fuma din intreaga cladire. chiar daca nu erau izolate de celelalte cu vreun paravan. in intreaga cladire bazaia in surdina muzak music, o muzica ambientala relaxanta dimineata si tot mai vioaie spre seara, cand trebuie sa-ti suplineasca energia in scadere. computerele erau cam vechi, insa directorul economic mi-a explicat, cand i-am povestit despre sistemul computerizat modern si integrat pe care il vazusem la un ziar local, ca le vor schimba si ei in viitor, cand o astfel de investitie va fi rentabila, avand in vedere marimea ei. pe ecranul lor primeam fluxuri de stiri de la toate agentiile importante si am fost impresionat de fair-play-ul jurnalistilor americani care pastrau traditia de a cita intotdeauna sursa care a anuntat prima o stire de ultima ora, chiar daca articolul final cuprindea informatii luate si de la alte agentii.
am intalnit doua personaje mai spectaculoase in redactie. unul era ziaristul care raspundea de politie si care avea 4 statii de emisie-receptie, una portabila, la brau, si cate una fixa in redactie, in masina si la el acasa. in permanenta deschise, statiile erau fixate pe frecventa politiei si tipul era atent sa nu scape vreun eveniment. l-am insotit in actiune de cateva ori, sa observ cum isi facea treaba in teren si, dupa ce ne-am imprietenit, mi-a facut cunostinta cu un politist care m-a dus sa vad hell’s angels club. celalalt personaj care iesea in evidenta era directorul de publicitate, pe care toti il invidiau pentru automobilele de ultima ora pe care le schimba mai des decat cravatele superbe si costumele impecabile. cand am vrut sa merg cu el, sa vad cum prezinta clientilor oferta de publicitate a ziarului, m-a dus intai si m-a imbracat din cap pana in picioare ca pentru nunta presedintelui. am constatat atunci ca invidia colegilor nu se datora valorii hainelor pe care le purta, ci faptului ca stia locurile ideale de unde le putea cumpara la preturi decente. in fata clientului, isi intra rapid in rol si desfasura tone de statistici si grafice pentru a-l convinge de rentabilitatea achizitionarii unui spatiu publicitar. cand am fost cu el, m-a folosit drept personaj exotic, venit din celalalt capat al planetei, si l-a molipsit pe client de entuziasmul sau, manipulandu-l sa-mi explice chiar el de ce isi face publicitate in the washington times.
cum scriu americanii despre un concert
pentru ca le-am povestit ca am cantat un pic de jazz pe vremuri, cei de la the washington times m-au intrebat daca n-as vrea sa scriu despre chick corea electric band, care urma sa cante in oras intr-un turneu de promovare a noului album, “beneath the mask“. nu se putea o surpriza mai placuta. asa am invatat ca, in america, despre un concert se scrie INAINTE, pentru ca oamenii sa stie unde si daca sa mearga. l-am sunat pe impresarul grupului, care mi-a trimis imediat ultimul album pe cd si vinil, un tricou negru imprimat cu desenul de pe coperta si toate informatiile despre formatie (chick corea – clape, john patitucci – bas, frank gambale – chitara, dave weckl – tobe si erik marienthal – sax). tot el mi-a dat ocazia unica de a sta de vorba 5 minute la telefon cu chick corea.
am scris doua articole, unul mai maricel, pentru editia din duminica dinainte de concert, si unul mai mic, pentru sectiunea life din ziua concertului. am avut rezervate locurile cele mai bune: central, in randul 5. mie, care eram fascinat – la fel ca multi altii – de cat de spectaculos canta john patitucci la bas (electric sau acustic) nu mi-a trebuit mai mult.